SearchSr
30 April 2017
Comments
Interviews

Gheorghe Russu

Vice-director, The Center for Combating Economic Crimes and Corruption

Parties-Phantoms, Parties - State Institutions, Parties - State Enterprises

Ion PREAŞCĂ

20 parties have registered in the current election campaign. Many people say it is a too big number for such a small country as Moldova. At the same time, much more parties could take part in the election campaign.

Last week illustrated
80_4e23fe6caf093
80_4e23fe72edacf
125_4e23fe64aeac9

Activists launch Moldova’s first ‘Space Camp’ © Susan Coughtrie

ANDREI BURAC: "ÎN CĂRŢI DESCOPERIM ÎNŢELEPCIUNEA"

13 November 2013, 10:42

Natalia Moraru: Ce înseamnă pentru Dumneavoastră „a scrie”?

Andrei Burac: Niciodată nu mi-am putut explica de ce am început să scriu, dar, la sigur, în niciun caz nu m-am aşteptat la avantaje materiale de la scris. Cu atât mai mult la niciun fel de consideraţie. Şi nici pentru a-mi aureola numele şi a-l face intangibil. Sau pentru a fi mai respectat de oamenii care m-au cunoscut sau mă cunosc. Ori poate pentru a fi cunoscut şi de „mai-marii zilei”, de cei care ne conduc şi mi-ar fi putut oferi, ca şi altora, pe tavă, nu ştiu ce titluri ori distincţii.

            Am început să scriu probabil dintr-o necesitate de a-mi despovăra sufletul. La începuturi serile, oricât aş fi fost de obosit după o zi de muncă trăită printre suferinzi, iar uneori chiar şi printre muribunzi, simţeam o necesitate imperioasă de a citi cărţi mai noi şi mai vechi, căutând răspunsuri …De a-mi nota câte ceva şi din cele ce îmi împovărau sufletul doar mie până mă dobora oboseala, dar şi somnul. Poate şi pentru a-mi cultiva în continuare memoria. Dar şi străduindu-mă să nu uit nimic din cele întâmplate cu mine şi cu oamenii dragi mie. Şi odată ce am supravieţuit nu numai ca să trăiesc, mai am şi o datorie: să depun mărturie.

            Sau cine ştie, poate pătruns şi eu de misterul procesului de creaţie, de adevărul cunoscut încă din vechime că actul de creaţie este cea mai captivantă activitate umană. Şi de ce nu aş fi mers şi eu măcar cât de puţin pe drumul pe atunci plin de spini şi umilinţă al artei scrisului.

            În plus, încă din adolescenţă mai învăţasem de la profesorii mei, unii cu studii solide, făcute încă înainte de război, că cititul îl face pe om deplin, conversaţia îl face prompt, iar scrisul îl face exact.

 

N.M.: Noi, tinerii de astăzi, ştim că pe timpurile când aţi început şi Dvs. să scrieţi erau oameni ai stăpânirii care vegheau nu numai cele scrise, dar până şi cele spuse de oricine?

A.B.: În paralel cu cele gândite sau scrise de mine, mereu în preajmă simţeam şi prezenţa unui instinct tainic, care din când în când mă avertiza că pe lângă flacăra şi misterul procesului de creaţie mai existau şi consecinţe. Un zbucium chinuitor pe alocuri, plin de primejdiile cenzurii în acea epocă. Fiindcă pe lângă blândeţea lumii în artă şi literatură, alături de oamenii cu inimi pline de lumina bucuriei că s-au născut şi-şi trăiesc viaţa, mai existau şi alţii cu o inimă pustie.

            Şi încă de pe acele timpuri am înţeles că trebuie să mă întâlnesc cu oamenii care au o bună cultură literară. Oameni care simt şi trăiesc bucuria cuvintelor, precum şi rugăciunea inimii. Dar şi un soi de cetăţeni ai lumii.

 

N.M.: Ce înseamnă a fi un scriitor?

            A.B.: Scriitor poate fi omul care posedă misterele cuvântului. Omul care, cu un limbaj al său, interior, spune ceva lumii. Aşa cum au procedat marii clasici, atât naţionali cât şi universali. Ei nu au neglijat nici literatura modernă care a fost scrisă în epoca vieţii lor.

            Scriitorul are un resort secret al propriei fiinţe. El este şi „un concurent de temut al iubirii şi religiei”.

            Scriitorul trebuie să dispună de o libertate spirituală şi să poată suporta uneori arşiţa singurătăţii. Şi ca om el trebuie să fie o conştiinţă liberă. Un cetăţean al lumii, nu numai al ţării şi culturii unde s-a născut, fiindcă oricum vine vremea când noi cu toţii ne întoarcem „la rădăcini”. Când timpul îşi lasă pleoapa lui mare peste cei care ne-au cunoscut şi iubit cândva. Şi el, scriitorul, trebuie să evite adaosul dezamăgirii.

            Scriitorii, trăind uneori într-o adâncă mocirlă morală, în multe situaţii trec de la acea morală la psihologie. Fiindcă motivaţia scrisului are la bază şi o revoltă interioară.

            Scriitorul întotdeauna trebuie să aleagă între curajul de a spune adevărul şi laşitate, între sacrificiu şi egoism. Şi nu o persoană dăruită vorbăriei. Nu un infatuat cu câteva poezii sau articole publicate ori în loc de opere – nişte broşurele.

            În caz dacă scriitorul are înclinaţii pentru probleme mai spirituale trebuie să ştie încă de tânăr şi să se obişnuiască cu faptul că aceste probleme, în toate timpurile, au interesat puţină lume. De aceea este bine să aibă un auditoriu mai mic şi să se obişnuiască cu el.

            Există şi o altă faţetă a omului de artă şi a scriitorului. Singurătatea, atât de necesară lui, cu timpul îl distanţează de micile plăceri ale vieţii altor oameni, dar şi de persoanele dragi lui.

            Şi cu toate astea, cineva a spus că există şi lucruri care nu se scriu niciodată.

            Cam acestea ar fi unele păreri despre un om al scrisului, oriunde şi-ar duce el viaţa. Păreri înţelese şi împărtăşite nu doar de mine, dar şi de alte persoane care au îmbrăţişat această meserie.

 

N.M.: Şi atunci ce este o societate sau, cum se mai numeşte la noi, în Republica Moldova, o uniune a scriitorilor?

            A.B.: „O groapă cu lei” a scrisului şi a scriitorilor. Persoane diferite … foarte diferite una de alta, dar totuşi împreună.

 

N.M.: Care este cea mai importantă moştenire lăsată urmaşilor, din punctul Dvs. de vedere?

            A.B.: Dragostea şi respectul pentru carte. Arta. În special muzica, dar şi literatura. Arta, care în toate timpurile a ajutat pe parcursul vieţii sufletul călătorului rănit şi istovit. Dar şi amintirile despre lupte, dureri şi moarte a părinţilor, bunicilor şi stră-străbunicilor noştri.

 

N.M.: Ce a însemnat pentru Dvs. să abordaţi diverse genuri şi specii literare?

            A.B.: Citind scriitorul englez Robert Louis Stevenson (1850-1894), care a spus că un om de litere complet este acela care scrie poeme, eseuri, povestiri şi dramaturgie şi… i-am urmat spusele. Acum, la vârsta pe care o am, îmi dau seama că nu am greşit. Că doar practicând şi dramaturgia (piese de teatru, piese TV, piese radiofonice, scenarii de filme) am putut să fiu mai aproape de cei dornici de a cunoaşte şi o altă lume decât cea care îi înconjoară.

            Iar în ceea ce priveşte dramaturgia am fost şi eu ispitit de a scrie vorbirea directă, replica promptă şi exactă, dialogul. Astăzi oamenii au un fel de a-şi exprima gândurile abreviat, nervos, cam „din senin”, cu pauze multe. Şi un fel de tăcere – explozii, după care urmează cascade întregi de mărturisiri a nu ştiu ce adevăruri, de parcă fiecare dintre ei s-ar teme că nimeni nu-l va înţelege.

            În secolul nostru, din motive cunoscute, textele din cărţi se citesc tot mai puţin. Iar dramaturgul, spre deosebire de poet şi prozator, mai are şansa de „a-l căuta”, de „a-l urmări” pe acest dificil cititor în sala teatrului, în faţa micului ecran sau pe net.

 

N.M.: Scriitorul Iulian Ciocan afirmă că „poezia lui Andrei Burac nu e una facilă, nu se lasă digerată cu uşurinţă, ci e reflexivă, densă, cu imagini opace, greu traductibile”. De ce aţi recurs la această modalitate în poezie?

            A.B.: Şi pentru mine, ca şi pentru alţi autori, poezia este emoţia retrasă în linişte. Apoi, orice poet are o armonie interioară proprie, în funcţie de reacţiile lui fundamentale în raport cu lumea şi cu mediul în care îşi duce viaţa. Printre aceste reacţii sunt: bucuria, tristeţea, satisfacţia, plăcerea, aşteptarea, frica, dezgustul şi …

            Marii poeţi din lume prin asta plac cititorilor, fiindcă sunt foarte diferiţi. Dar până la urmă au dreptate şi poeţii, şi cititorii. Vorba ceea, dreptatea fiecăruia în parte. Aş putea şi eu în poezie să am dreptatea mea. Scriu un fel de poezie general-umană, fiindcă oamenii de pretutindeni au aceleaşi suferinţe şi aşteptări.

            Poezia poate veni, în primul rând, din rugăciunile inimii poetului. Dar şi din foşnetele nopţii. Ori din tăcerile pământului. Până şi din scorburile întunericului, din amintirile trăite. Uneori până şi din potopul mâniei divine fără mângâierea curcubeului, din nopţile părerilor de rău. Ca până la urmă, aceste texte, aceste poezii, să reziste sau nu doar la o eventuală întâlnire cu cititorul de poezie, dar şi la o eroziune a anilor.

 

N.M.: Lecturile căror scriitori au stat la baza formării stilului Dvs. de a scrie?

            A.B.: Încă de mic copil am descoperit în mine plăcerile lecturii, dar şi cea mai frumoasă pagină a lumii – biblioteca. Citind, am înţeles că omul trebuie uneori să fie şi atârnat de torţile cerului, totodată având şi o datorie a propriei perfecţiuni.

            În cărţile mai multor autori am căutat şi adevărurile simţite prin cuvinte, probabil, îndrăznesc eu să spun, formându-mi şi un stil propriu de a gândi şi de a scrie. Anume în biblioteci orice om, indiferent de meserie ori vârstă poate găsi suma necesară de cunoştinţe, pe care o poate acumula pentru restul vieţii. Tot în cărţi el,omul, poate descoperi şi înţelepciunea, care pe parcursul istoriei a salvat omenirea. Altfel, fără de acest patrimoniu spiritual, nici nu-mi închipui ce s-ar fi ales din omenire.

            Cu părere de rău, nu doar timpul a omorât multe cărţi, dar şi oamenii. Fiindcă fiecare om, indiferent de educaţia şi cultura lui, are şi un război nu numai în inima lui, dar şi cu cei din preajmă, şi cu tot ceea ce fac ei bine sau rău pentru a supravieţui în istorie.

            Pe toate astea astăzi le putem vedea şi „pe sticlă”, cum fiecare „clipă a lumii se leagă de un şir întreg de imagini ale morţii şi ale deznădejdii. Nu mai există dimineaţă fără agonii, nici seară fără închisori şi nici amiază fără măceluri înspăimântătoare.”

            Fiindcă în viaţa de toate zilele şi eu cu dumneata putem întâlni şi oameni măcinaţi de lăcomie, invidie, minciună, vanitate, care îi roade pe dinăuntru răpindu-le energia, pacea, somnul. Fiindcă omul perfect, fără suferinţe, poate fi un monstru, visat doar de filosofia comunismului şi a nazismului.

 

N.M.: Una din temele pe care le abordaţi frecvent în operele Dvs. este dragostea.

A.B.: Deci, vom încerca să vorbim şi despre vinul ameţitor al dragostei.

Viaţa omului trăită la umbra dragostei este plină de surprize, dar şi de mistere. Ea este inconfundabilă. Necazurile, inevitabil întâlnite pe parcursul anilor de orice fiinţă umană, lui i se par nişte întâmplări stranii, iar bucuriile rămân memorabile pentru restul vieţii.

            Nu există persoană pe lume să nu-şi amintească despre clocotul dragostei dintâi, fiindcă dragostea pentru orice om este cea mai mare energie pe care o poate trăi. Adevărata ta dragoste mai este şi înnoitoare în toate, iar femeia care iubeşte şi simte că este iubită de un bărbat, toată fiinţa ei poate adjudeca o putere şi o ordine de neimaginat.

            Mi-a plăcut şi o altă temă în legătură cu dragostea – eterna temă intimă a femeii – dezamăgirea…

            Mierea dragostei ar putea până la urmă să se transforme şi în fiere. Dragostea asociată şi cu o plăcere care domină trupul, se întâmplă că trebuie plătită, iar plata este durerea cumplită. Deci, plăcerea şi suferinţa, suferinţa şi plăcerea. Apoi, colac peste pupăză, mai există şi o luptă între sexe, despre care nu se prea scrie, dar nici nu se prea vorbeşte. Dar această luptă, uneori foarte crâncenă, există. Însă, pe această temă vorbim cu altă ocazie.

            Lumea trăieşte şi cazuri când eternitatea dragostei ţine doar câţiva ani. Fiindcă există şi oameni care nu iubesc decât ceea ce înţeleg, că puţină dragoste seamănă cu puţin vin… Prea mult şi dintr-unul, şi din celălalt îl îmbolnăveşte pe om.

            Marea tragedie a vieţii nu e că oamenii pier, ci că în secolul nostru încetează să mai iubească. Oamenii nu mai ştiu să iubească.

            Femeia pentru un bărbat …   Gherghefurile ei cu parfumurile paradisului… Patul ei cu o mireasmă plăcută … O femeie frumoasă cu dinţi de lupoaică tânără …

Femeia iubită, cum poate să nu fie şi opera unui scriitor?

Mai cunosc şi din cele citite din cărţi, dar îndrăznesc a spune şi din propriile trăiri că ”există o onoare a iubirii. Odată pierdută, iubirea nu mai înseamnă nimic.”

 

N.M.: Înainte de a deveni om de creaţie aţi fost un chirurg apreciat. Ce v-a determinat să o luaţi pe un alt drum?

            A.B.: Zi de zi, mulţi ani la rând, practicând medicina, de altfel – o meserie acaparantă, am înţeles, în afară de adevărul că trupul omenesc este o adevărată minune, alături de nelinişti poetice, am mai acumulat în lumea interioară, care zace în cotloanele fiecăruia dintre noi, şi multe cunoştinţe despre ghemul vieţii oamenilor. De exemplu, ştiam că orice om, de când e lumea lume, oriunde s-ar afla şi orice îndeletnicire ar avea, omul trăieşte un spectacol al vieţii şi al morţii pe pământ. Am acumulat şi cunoştinţe despre om, despre ciudatul animal, care a avansat până la gradul de om (homo sapiens), „fiinţa socială care se caracterizează prin gândire şi prin limbaj articulat, prin capacitatea de a făuri unelte şi a transforma cu ajutorul lor realitatea înconjurătoare.” Am acumulat şi câte ceva despre marele adevăr, că până la urmă toate frumuseţile se ofilesc şi toate cărnurile putrezesc. Sau, că infernul există în apropierea noastră, mai exact chiar în noi.

            Şi viaţa, cât ne este dată, se aseamănă cu o ghirlandă a zilelor, dar şi a nopţilor cu stele, care ne sunt date să le trăim una câte una.

            Apoi cunoşteam nu numai operele, dar şi biografiile unor scriitori ca Cehov, Veresaev, Kaverin, Aksionov – ca să mă limitez doar la literatura rusă –, care şi ei au avut la bază studii şi practică în medicină. Şi aceste destine scriitoriceşti m-au încurajat să pornesc pe acest drum, altul, precum spui dumneata.

 

N.M.: Participaţi adeseori la întâlnirile cu tinerii din licee, facultăţi şi cenacluri literare din Chişinău…

            A.B.: Orice generaţie îşi are grijile, gândirea, avantajele şi smintelile sale. Doresc mult să le cunosc şi pe ale generaţiei voastre.

            Vai de prăpastiile care separă generaţiile. Un important scriitor spaniol, Juán Ramón Jiménez scrie undeva că e foarte important ce gândeşte tineretul despre generaţia precedentă, fiindcă tinerii constituie pentru cei mai în vârstă începutul posterităţii. Ar trebui mai întâi să recunoaştem că puterea tinereţii vine şi din neştiinţă. Dar nu putem neglija nici faptul că tinereţea este un mare izvor de inspiraţie. Tinerii astăzi sunt alţii decum eram noi în tinereţea noastră. Nu-i pot opri – din pornirile lor spre nou, spre schimbare, spre civilizaţie –, nici părinţii, nici profesorii, dar nici mai-marii zilei, în politică. Nimeni nu-i poate opri să facă ceea ce-şi doresc ei.

La ceea ce visează ei, tinerii, să devină în viaţă eu le mai pot sugera ceva. Un tânăr trebuie să-i caute în drumurile sale pe oamenii care posedă energia comunicativă. Ei trebuie să-şi trăiască viaţa înalt şi cu demnitate. Să evite persoanele posedate de demonii distrugerii a celor create de generaţii şi generaţii anterioare. Să-şi stăpânească hoardele sălbatice ale dorinţelor mai puţin sănătoase. Doar aşa pot deveni ei oameni de gust şi de idei. Ei trebuie să ştie că a trăi în universul inteligenţei este un mare noroc. În niciun caz să nu refuze în sufletul lor dorinţa de a avea şi rădăcini, de a le păstra. Chiar şi atunci când dacă pleacă în cele patru părţi ale lumii, pentru a studia ori pentru a câştiga banii necesari supravieţuirii, astăzi, în timpuri grele aproape pentru toată lumea. Dar să nu uităm că omul, din vechime, este un călător, mereu călător, ca şi acum: pentru a cunoaşte, a simţi, a mirosi vânturile lumii. Să nu uităm însă şi acest amănunt: că stilul epocii noastre este şi plin de persoane orbite de visul bogăţiei.

            Le-aş mai sugera să ţină minte cât de important e a nu asasina timpul, precum se mai întâmplă cu unii dintre tineri. A nu face zadarnic umbră pământului, deoarece omul, odată ce are marele dar de a se naşte, trebuie neapărat să dea şi semne de vitalitate. Nimeni să nu irosească în zadar energia ce clocoteşte în sufletul lui. Tinerii trebuie să caute compania oamenilor inteligenţi şi străluciţi. Să cunoască şi ei miracolul întâlnirii cu astfel de oameni.

 

N.M.: Cu ce gânduri, cu ce idei trăieşte astăzi scriitorul Andrei Burac?

            A.B.: Suntem în primele zile ale Săptămânii Patimilor. Mă bucură faptul că, în serile celor şapte zile ale acestei săptămâni, numită şi Săptămâna cea Mare, Radioul Naţional repetă (al 18-lea an!) serialul radiofonic Mărturiile calvarului (text dramatic semnat de mine). Spectacole despre fundamentul civilizaţiei noastre creştine, unde au roluri importante Eugen Ureche, Victor Ciutac, Ilie Todorov, Veniamin Apostol şi alţii, care astăzi nu mai sunt printre noi.

După o iarnă grea, acum trăim o nesfârşită încântare a unei primăveri venite cu o mică întârziere. Cu flori, ierburi şi soare. Cu miros de fum primăvăratic, de cais înflorit şi de verde crud. Şi nimeni nu mai poate să ne spună ca pe timpuri: „Asta nu se cuvine …” În aceste clipe când mă „interoghezi”, e deja ceasul de seară, care pentru orice credincios este şi ceasul examenului de conştiinţă.

Şi apoi muzica asta, pe care la sigur o auzi şi dumneata… Venită de undeva din depărtări, probabil şi de pe acoperişurile albastre ale lumii…

Muzica ce ne poate duce acolo unde intelectul nostru nu întotdeauna are acces.

 

Pentru conformitate: Natalia MORARU,

studentă, anul II, Facultatea Jurnalism

a Universităţii de Stat din Moldova

Aprilie-mai 2013

 

 


Readers' comments
Recent comments:
There are no comments on this story.
You have to be signed in to leave comments.
T