SearchSr
25 June 2017
Comments
Interviews

Gheorghe Russu

Vice-director, The Center for Combating Economic Crimes and Corruption

Parties-Phantoms, Parties - State Institutions, Parties - State Enterprises

Ion PREAŞCĂ

20 parties have registered in the current election campaign. Many people say it is a too big number for such a small country as Moldova. At the same time, much more parties could take part in the election campaign.

Last week illustrated
80_4e23fe6caf093
80_4e23fe72edacf
125_4e23fe64aeac9

Activists launch Moldova’s first ‘Space Camp’ © Susan Coughtrie

MERGI PÂNĂ SE TERMINĂ DRUMUL - 4 (Fragment din Caiete)

6 May 2013, 18:17

 

6 februarie 1975

 

         Ore de nesomn. Binecuvântate fie orele mele de nesomn, orele de insomnie când toată lumea se odihneşte şi cu dânsa, cu lumea, se odihnesc şi criminalii, şi oamenii răi, şi cei rătăciţi, din vina proprie sau a semenilor lor, inclusiv imbecilii. Şi doar poeţii, adevăraţii poeţi îşi scriu cele mai inspirate poeme. Poeţii care niciodată nu-şi trădează idealurile. Fiindcă puterea lor „stă în a crede şi a face; în a face ceea ce crede şi a crede în ceea ce fac.”

         „Poeţii sunt legislatorii nerecunoscuţi ai lumii” (Shelley)

         „Poeţii niciodată nu-s mulţi.”

         „Poeţii n-au religii şi nici zei.”

         „Poeţii nu aşteaptă pe la uşi.”

         „Poeţii n-au familii, au iubite.”

         Poezia înseamnă şi „a împărtăşi suferinţele multora”.

         Şi, totuşi, cred că şi poeţii trebuie să aleagă pentru totdeauna „adevărata iubire şi libertatea de a cânta”. Uneori, aş mai adăuga eu, până şi izbindu-se de ziduri ...

         Dacă tinzi către perfecţiune, linia vieţii şi linia artistului din tine trebuie să se contopească.

         Şi, totuşi, cine-l poate face fericit pe un bărbat? ... Femeia? Cum trebuie să fie ea? Îndrăznesc să întreb asta, amintindu-mi şi de interminabilele mele discuţii cu Emil Loteanu, Liviu Damian, Grigore Vieru... şi despre femeia iubită.

         Am convingerea - în toate timpurile (au mai spus-o şi alţii) - că politica nu poate fi niciodată obiectul poeziei.

         Versurile sunt răspunsuri la ceea ce nimeni nu întreabă…

 

27 februarie 1975

        

         Şi de data aceasta, fiind la baştină, am vorbit cu părinţii şi rudele apropiate despre multe, foarte multe lucruri, care se şterg, încetul cu încetul, din memorie, se uită. Aceste lucruri pleacă în pământ odată cu cei pe care i-am ştiut cu noi. Am vorbit şi despre maşina morţii din timpul războiului şi după, maşina care a trecut şi peste satul nostru.

         „Când omul îmbătrâneşte, Dorul se călătoreşte.” Şi, odată cu acest dor, multe-multe lucruri, care l-au făcut pe om mai tare sau l-au frânt, - toate astea lipindu-l de pământ.

 

***

 

         Făcând cale întoarsă spre Chişinău, cu autobuzul, un ţăran, printre multe altele, mi-a mai spus: „Avem un preşedinte de colhoz cum nu am mai avut. E o muiere atât de voinică, cum să vă spun... ca un tractor.”

         Ajuns la Chişinău, la autogară, am mai auzit ceva: „Tu eşti totul meu, îi spune femeia unui bărbat, aproape şoptit. Şi, cu toate astea, a avea copii este un dat de la natură. O datorie chiar ... Dar ... această experienţă deseori nu poate aduce nici o fericire. Ca în cazul meu ...”

 

 ***

 

         La o oră târzie de noapte, de undeva, parcă din pământ, răsună un cântec vechi, cântat de cineva cu o mare patimă în suflet: „Lume, soro lume ...”

         Grecii antici au creat zeii. Iar zeii, după ce au creat lumea, nu s-au mai preocupat de dânsa.

 

***

 

         Orice aş scrie, nu trebuie să folosesc limbajul cotidian. Un limbaj, fie şi pentru mai puţini, dar mai pregătiţi ...

         Nimic mai preţios decât pacea interioară, bucuria interioară. Visez să vină ziua, când voi fi dependent doar de spiritual.

 

***

 

29 februarie 1975

        

         Observ, cu tristeţe, că majoritatea scriitorilor cu statut de membru al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S., îndeosebi acei care s-au pus bine şi cu puterea, sunt persoane arogante, pline de trufie, ceea ce, de obicei, e cunoscut de când e lumea că reprezintă o mare piedică în artă. Doar şi ei ştiu că demonii trufiei nu au deloc odihnă, cu atât mai mult în artă.

         Iar în altă ordine de idei, nu o dată „citesc” în ochii unora dintre aceştia că sunt prost văzut în inima lor.

 

***

 

         Câte trepte poate avea mizeria în această lume? Tatăl meu este grav bolnav. După câte ştiu şi înţeleg, i-au rămas foarte puţine zile de trăit. Cu ce îl mai pot ajuta eu în calitatea mea şi de doctor? Ori colegii mei, profesorii mei cu cea mai înaltă experienţă în medicină? La boala pe care o are, – cu nimic. Ştiu câte suferinţe a mai îndurat pe parcursul vieţii ... Ştiu pe câte le-a răbdat ca să supravieţuiască şi în scopul de a ne educa pe noi, copiii lui, şi a ne face un drum în viaţă.

 

***

 

         Miguel de UNAMUNO:

         Ia aminte, prietene, când lansezi

         lumii gândul tău,

         veghează să fie întâi de toate

         dens, împlinit.

 

         Ia aminte, căci drumu-i lung

         şi timpul scurt, destul de scurt,

         la fiecare pas nu te poţi opri ...

 

         „Oare câte vipere stau tolănite în grădina cu flori a fiecărei clipe?” s-a întrebat cineva. Mă întreb nu pentru prima oară şi eu.

         Ce zile mai trăiesc ... Chiar n-aş putea trăi şi altfel? De fapt, vorba veche, ne creăm propria viaţă. Orice semăna, vom culege…

 

***

 

         Subiect de nuvelă.

 

         MAMA: Îţi poţi cumva explica de ce îl iubeşti pe acest bărbat atât de mult?

         FIICA: Da ...

         MAMA: Spune-mi şi mie.

         FIICA (după o pauză ezitantă): Fiindcă ... Fiindcă atât de mult se aseamănă cu soţul meu decedat ...

         MAMA (uşor enervată): Da, dar acela era un scrântit! Doamne, iartă-mă.

 

         Oare te mai poţi întoarce acolo, unde ai fost fericit altădată? Mă întreb şi eu ca mulţi alţii.

 

         Fiodor Mihailovici Dostoievski:

         „Nu există decât o idee supremă: sufletul omenesc e nemuritor; toate celelalte idei profunde, prin care trăiesc oamenii, nu sunt decât o prelungire a ei.”

 

***

 

         Proza pe care am scris-o până acum are destulă eleganţă şi poate chiar măsură suficientă în zbaterea între umbră şi lumină, între binele şi răul iminent? Voi atinge eu, oare, vreodată ceea ce se numeşte secţiune de aur, aşa cum obişnuiesc să obţină artiştii plastici în pânzele lor? Mi-am adresat aceste întrebări şi datorită unei nopţi ascunse în mine până la ultima secundă.

 

***

 

         Venită în vizită la soră-sa, care este şi pacienta mea, soprana Maria Bieşu, sufocată de disperare, mi s-a jeluit iarăşi: „Aşa şi nu mai încap de mine la teatru.”

„Şi cum îţi mai spun? o întreb eu.”

„Cântă şi tractorista asta ... Da, cânt! Şi cânt mai bine ca oricine din ei. Şi când eram tractoristă cântam. Şi acum cânt ...”

S-a întâmplat să întâlnesc şi eu cazuri, când persoanele care au talent autentic, deseori îi deranjează pe cei din jur în loc să-i bucure.

 

***

 

Indiferent când, ziua sau noaptea, în orice spital, rar cine îndrăzneşte să râdă. Fiindcă aici sunt internaţi oameni care suferă. O parte din suferinţele acestora o preluăm şi noi – personalul medical, împreună cu vizitatorii suferinzilor.

„Numai oamenii râd ... Râsul e o virtute cerească, un dar al zeilor.”

 

***

 

Nu ştiu cât voi mai putea rezista şi eu încordarea zilelor pe care le trăiesc: stenocardia, aritmiile cardiace din ce în ce tot mai des şi mai des repetate ... Ştiu că toate-s trecătoare ... va trece şi asta ... toate-s trecătoare ...

Ştiu. Până şi în uterul mamei, ca pe o umbră în întunericul de acolo, omul o are lângă dânsul pe moarte. Pe parcursul vieţii nu se ştie cine pe cine. Când? Doar clipa care deja e pe drum va decide.

Iar în altă ordine de idei, parcă n-aş mai fi văzut vreodată, ca în dimineaţa aceasta, într-un răsărit de soare un arbore atât de maiestuos, precum e plopul piramidal din faţa mea. O adevărată minune pe meleagurile noastre! Loc, unde parcă ar trona şi un fragment al veşniciei, împreună cu ţipetele matinale ale păsărilor, - alarme matinale adresate şi oamenilor.

 

***

 

Greu suport petrecerile: zilele de naştere, nunţile, cumetriile ... Uneori sunt nevoit din răsputeri să rezist până la sfârşit. Sau ... chiar să plec mai devreme. Întotdeauna supărând pe cineva.

Mai cu seamă, petrecerile unde se bea şi se mănâncă orice fără de nici o măsură. Se vorbeşte mult şi fără un pic de sinceritate.

Atât de rare sunt întâlnirile noastre la o masă cu ce avem la moment, dar cu adevărata bucurie a comunicării, şi nu neapărat acasă, fie oriunde, poate chiar şi la atelierul de la Râşcanovca.

 

 

2  aprilie 1975

         Tata a atins vârsta de 66 de ani. Este grav bolnav. Voi sta câteva zile lângă tata şi lângă mama. Şi mama suferind. Consecinţele necazurilor trupeşti şi sufleteşti de altădată, din anii patruzeci: tata mobilizat în armata română, prizonier sovietic, evadat din prizonierat, în `44 revine acasă pentru o singură noapte ca a doua zi să fie mobilizat de sovietici pentru a participa la acţiunile militare dezastruoase de la Königsberg şi Polonia ... Rănit fiind, este transportat pentru complicate reparaţii medicale într-un spital militar din oraşul Saratov. După opt luni de zile, externat şi transportat la baştină cu un document de invalid de război de gradul doi. Revine acasă în toamna anului `46, în toiul cumplitei secete. După ce a urmat iarna geroasă şi dezastrul foametei, din care familia noastră trebuia să supravieţuiască, vine  peste noi colectivizarea, deportările…

 

7 aprilie 1975

         Fiindcă afară ne aştepta bucuria aromelor primăverii, care umpleau totul în jur, până şi cerul, şi în dimineaţa aceasta am lăsat în patul copilăriei mele oboseala de ieri.

Împreună cu tata şi un camarad de-al lui, vecin şi prieten credincios la bine şi la greu – Vasile Dilan, am curăţat via din apropierea casei. După ce, cu mari emoţii, am ascultat cântecul primului cuc, revenit din ţările calde, tata a mai fredonat un timp melodia populară „Cântă-mi cucule şi mie, pân’la anul nu se ştie ...”

 

8 aprilie 1975

         De fiecare dată, când revin acasă, cred că mai mult am tăcut decât am vorbit, împreună cu părinţii. Iar în aceste lungi tăcerii ... mai multe lucruri au fost amintite şi de mine, dar şi de părinţii mei. Necazuri din timpul războiului, dar mai ales şi cele de după.

         Revenirile mele, pe parcursul anilor, erau prilejuite, de obicei, de călătoriile cu trenul de noapte „Chişinău – Reni”.

         La primele bătăi în geam ieşea tata.

         TATA (bucuros): Ai venit ...

         MAMA (şi mai bucuroasă): Ce bine că ai venit ...

         TATA: Intră ...

         MAMA: Parcă simţeam eu că anume azi o să vii ...

         TATA (mamei): Că doar ţi-am spus că l-am visat ...

         MAMA: Hai, dezbracă-te. Parcă ştiam eu că o să am un oaspete ... Am ceva pe gustul tău.

         TATA: O să stai mai mult la noi?

         MAMA (tatei): Mata doar ştii că băiatul nu poate sta prea mult ...

         Şi de fiecare dată, cam aşa se şi întâmpla. A doua zi plecam. Iar ei, părinţii mei, rămâneau. Să-şi trăiască viaţa lor. Unul lângă altul. Aşteptându-mă.

         Boala tatei se agravează din ce în ce mai mult. Nimeni dintre cei mai buni specialişti în medicină din Moldova nu-l poate ajuta cu ceva. Ca să-i uşurez măcar cât de cât din grijile şi chinurile mamei, l-am internat în spitalul din sat. Poate, şi pentru o îngrijire mai atentă a personalului medical. Peste câteva zile însă a pierdut şi cunoştinţa. Din când în când, fără să deschidă ochii, cu o voce scăzută, rostea: „Aştept un om ...”

         În prezenţa fiului, care eram chiar eu, „os din osul lui şi carne din carnea lui”, desfigurat fiind de ceea ce se întâmpla sub ochii mei, în viaţa mea, şi care, minut cu minut, urmărea cum se epuiza şi suferinţa tatălui – un „univers murdar, dezgustător şi vâscos al durerii”, pe care de atâtea ori o urmărise la alte persoane – pacienţii săi.

 

***

 

         „Doamne Iisuse Hristoase, fiu al lui Dumnezeu, Miluieşte-mă!”

         „Maica Domnului, fii cu mine, Măicuţa Domnului, ajută-mă, Preasfântă născătoare de Dumnezeu, ajută-ne. Pe maică-mea, pe mine şi pe surorile mele Marfa, Maria şi Elena!”

 

***

 

         M-aş culca şi eu lângă tata ... Să mă odihnesc şi eu ... Dar ... mai am atâtea de făcut ... Şi nu o pot lăsa pe mama singură ... Mama care m-a adus pe lume ... Şi are un nume atât de frumos ... Marina!

 

***

 

         Nu am uitat şi nu voi uita niciodată cele spuse de tatăl meu, atunci când am plecat pentru prima oară de acasă: „Dacă vrei să fii stimat de alţi oameni, atunci trebuie mai întâi să te stimezi tu pe tine.”

 

***

 

         Nimic mai sensibil, dar şi mai tămăduitor pentru suflet decât un ceas de seară, care mă face să mă gândesc şi la propria mea existenţă. Dar şi la relaţiile mele cu lumea.

Seară caldă. La baştină. Singur pe un vârf de deal. Ca întotdeauna primăvara, când se încălzeşte de-a binelea, în delta râului Botna câteva seri în şir are loc un înălţător concert de broaşte, care, de când e lumea lume, seară de seară domină împrejurimile prin frumuseţile sale. Şi oamenii de la mic la mare, indiferent ce ocupaţii ar fi avut, lasă toate baltă şi, aşezându-se pe iarbă, şoptesc: „A mai venit o primăvară ... Iară s-a încălzit ...”

 

         Am pregătit pentru ziarul „Tinerimea Moldovei” un interviu cu consăteanul Vasile Dilan – vecinul, prietenul şi camaradul de-o viaţă al părintelui meu, dialog din care reproduc câteva fragmente (din răspunsurile Dumnealui).

         „S-au scurs anii. S-au dus ca şi cârlanii la vale. Ce să-ţi vorbesc despre război? ... Zile fără odihnă şi nopţi fără somn: noroi, frig, foame şi frică, schilodire şi moartea camarazilor - şi tot aşa luni la rând ... Nu-i da, Doamne, omului, cât poate îndura. A trecut prin multe şi taica Dumitale ... Am fost un leat. Megieş am fost. La şcoală am învăţat într-o clasă. Îmi amintesc, când l-au împuşcat pe ţar, ajunsesem cu lecţia la „Bob, baran, povar varil sup”. Şi armata am făcut-o împreună la grăniceri, unde l-am cunoscut pe Maiestatea Sa Regele Mihai ... În anul 1944, noi am participat la luptele cele grele din Prusia de Răsărit. Fiind la părinţi cinci fraţi, numai eu am rămas cu zile. Dumneata cu cele trei surori aţi avut noroc, că s-a întors acasă tatăl vostru. Scrijelit, în băţ, dar s-a întors”.

         „Ba chiar şi noi, cei civili, le cam încurcam iţele, şi atunci nemţii ne-au evacuat din cale. Ne-au alungat de pe vetrele noastre strămoşeşti şi fiecare şi-a luat numai ce a putut duce în spate, fiindcă vitele de prăsilă mai pe toate ni le rechiziţionaseră. Tot atunci nemţii i-au grămădit şi pe evreii din Căuşeni. I-au pus să-şi sape singuri o groapă mare, apoi i-au împins cu paturile armelor într-însa. Zeci de oameni au fost înmormântaţi de vii. Din evacuare, pe la casele noastre ne-am întors după ce s-a rupt frontul Iaşi-Chişinău. Mare pârjol mai era peste tot: case distruse, fără uşi, fără ferestre.”

         „... câmpul nelucrat, paragină peste tot. Dar de aici se apropia iarna cu crivăţul ei. Şi atunci toamna pe noi, bărbaţii, ne-au mobilizat să-l batem pe neamţ în Prusia de Răsărit.”

         „Tatăl dumitale a ajuns până la Varşovia, unde a fost grav rănit.”

         „Urmele războiului: scrum, ruine, friguri de baltă, tifos, foame ... Şi pe voi, copiii satului, aşteptând.”

         „Satul nostru este o veche aşezare omenească. Am citit prin cărţi că a fost fondat încă înainte de 1651. După documentele din vechime, se ştie că strămoşul vostru, Alexei Burac, împreună cu Gavriil Botnaru şi Gavriil Raţă, a fost unul dintre cei trei fondatori ai satului nostru - Cârnăţeni. Sat cu o moşie de 3120 de hectare de pământ: teren arabil, pădure, teren de sub apa râului Botna …”

         „În 1947. Noua putere a hotărât să ne facă în sat colhoz. Prea eram toţi sărăciţi. Satul avea numai 9 boi şi 16 cai. Cirezile de vite mari cornute, turmele de oi, hergheliile de cai se pierduseră în timpul războiului, în timpul foamei.”

         „Eu mă gândesc că şi la şcoală învăţătorii ar trebui să înrădăcineze mai mult în sufletul copiilor simţul a ceea ce a fost. Omul, dacă ştie de unde vine, ştie şi încotro se duce. Şi de la bătrâni ca noi ar putea multe să culeagă – unele adevăruri pe care n-o să le citească nici într-o carte.”

         „Iar despre om şi oameni ce aş putea spune mai mult decât ceea ce o tot citeam cu tatăl Dumitale într-o carte veche. Tare veche. Unde se spune cam aşa: „Fiindcă noi suntem de ieri şi nu ştim nimic şi umbrp sunt zilele noastre pe pământ.”

 

26 aprilie 1975

         Precum nu se ştie de unde a venit omul pe pământ, aşa şi nu se ştie încotro dispare după moarte. Savanţii zic că tot ce e viu în univers, inclusiv şi omul, este o energie, care nu dispare, doar se transformă ... Poate că din pulbere, cum se mai spune din vechime? În pulbere? Fără voia omului vine. Şi fără voia lui se duce. „Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei”, a spus Alexandru Vlăhuţă. În această zi de 26 aprilie, în toiul primăverii, pe când tot satul meu de baştină şi al părinţilor mei, şi al buneilor noştri, şi al străbuneilor este scufundat în flori de liliac. S-a stins din viaţă tata, l-am vegheat trei zile şi trei nopţi fără să-mi mai spună, la despărţire măcar un singur cuvânt, o vorbă.

         Nimic! Mi le-a spus el pe toate cele bune pe care le-a trăit ca să le pot moşteni? Nu! Pe parcursul vieţii mi-a cerut tatăl meu ceva? O singură dorinţă a avut. ”Dacă poţi, vino vreodată şi cu Nicolae Sulac pe la noi ...” „Şi am venit. Prea târziu … Nicolae Sulac i-a cântat şi cântecul preferat de dânsul ”Lume, lume ...” Am fost prea departe de el, exact cum sunt şi eu faţă de fiul meu... Şi nu în preajmă. Iar acum eu am rămas următorul. La margine. Pe muchia prăpastiei. Zilele pe muchie? Că doar va veni şi timpul meu când voi pleca ... Cine mă va urma? Feciorul, unicul, care nu a crescut lângă mine ... Cu ce sentimente mă voi despărţi în ultimele clipe de cineva, de cei dragi mie?!

 

***

         Elena mi-a spus că va picta o copie a Sfântului Doroftei de la Dorothea, atestat prima oară în „Hellenicele” lui Xenofon (cc. 430- 355 î.e.n.), o copie de pe o icoană pe cât se poate de veche şi o va dărui maicăi mele. Ştiu că se va ţine de cuvânt. Iar mama o va lăsa ca moştenire nepoţilor... strănepoţilor... stră-strănepoţilor ...

 

***

31 mai 1975

         Răsfoiesc un album cu texte, picturi şi gravuri despre pictorul norvegian Edvard Munch. Unul din marii artişti plastici influenţaţi de impresioniştii Van Gogh, Gauguin şi Toulouse-Lautrec. Un artist măcinat de sentimentul dificultăţilor traiului zilnic, nu mai puţin decât al omului pe care îl pot întâlni zilnic şi eu. Un pictor în chinurile suferinţei, în aşteptările unui sfârşit, poate chiar al morţii, ca o izbăvire, ca o pauză, ca o mare odihnă, atât de mult râvnită. Doar o părere despre criticii timpului, care aşa şi nu-l pot înţelege: „Ei nu pot înţelege că aceste tablouri au fost create în mod serios, în suferinţă, că m-au costat sânge şi nervi ... Aceste picturi trebuie să provoace emoţii puternice. Ei numesc această tentativă de a reda emoţii drept necinstită. Dar numai emoţia, numai ea dă un sens profund artei.”

 

***

         Recomandat fiind de scriitorii cu renume în literatura noastră din Moldova Valentin Roşca, Aureliu Busuioc şi Liviu Damian, mi s-a oferit statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova şi U.R.S.S.

         Vestea am aflat-o la telefon de la Liviu Damian.

         Revenit acasă, obosit şi cam abătut, iau un volum la întâmplare din dulapul cu cărţi şi, ca printr-o magie, recitesc câte ceva despre aceea ce este o societate literară în Franţa: „Societate literară. Ne închipuim tot soiul de intrigi negre, mari calcule ambiţioase. Şi nu sunt decât nişte vanităţi, care se mulţumesc cu nimica toată.” Text semnat de un laureat al Premiului Nobel. Dar &am


Readers' comments
Recent comments:
There are no comments on this story.
You have to be signed in to leave comments.
T