Blogul lui Andrei Burac

TAINE ŞI DESTĂINUIRI DESPRE LITERE ŞI CUVÂNT

2010-12-18T15:27:14Z

Andrei Burac: – Stimate dle Alexandru Lungu, lumea se arată astăzi a fi foarte departe de perfecţiune. Cu toate acestea, în ultimul timp se vorbeşte tot mai mult că din anul 2000 omenirea va cunoaşte prosperitatea şi un progres accelerat. Pârghia va fi spiritualitatea. Aş vrea sincer să cred într-o astfel de schimbare. După părerea Dvs. există vreo şansă?

Alexandru Lungu: O lume perfectă după izgonirea din rai nu a mai existat niciodată. În ziua a şaptea, cea a odihnei contemplative, lumea proaspăt însufleţită era desigur de o armonie desăvârşită şi neştirbită încă. Dar din umbră, îngerii (de-) căzuţi, demonii funeşti ascunşi în rămăşiţele tenebrelor pândeau cu ochii înrăiţi minutele facerii. Curând armonia lumii a fost înlocuită de lupta, crâncenă şi neistovită, dintre bine şi rău, luptă care se poate cu uşurinţă citi nu numai în paginile istoriei, ci mai ales şi foarte pe viu, în întâmplările ce năvălesc planeta noastră cea de azi şi de toate zilele. Omul, de când lumea şi pământul, este însetat de perfecţiune, dar nu nimereşte decât foarte rar căile ce-l pot apropia. Din multe părţi este îmbiat să-şi astâmpere setea de perfecţiune. De cele mai multe ori aceste îmbieri sunt ispite înşelătoare. Chiar cele ce se arată, la începuturi, a fi porniri drepte, se frâng după un răstimp, pentru că demonii nu dorm. Câte religii, revoluţii, mişcări politice, avânturi sociale, răsturnări şi războaie nu au înşelat setea de perfecţiune a omului, proclamându-şi drept ţintă o aşezare ideală a stărilor şi lucrurilor, dar nereuşind să pună pe picioare nici măcar o lume mai bună? Lumea de ieri, de alaltăieri sau de acum o mie de ani nu a fost, esenţial, nici mai bună, nici mai rea decât cea de azi.

Sortită a fi imperfectă, lumea nu este totuşi străină unor întruchipări ale perfecţiunii. Asemenea întruchipări nu pot fi rodite decât de spiritul înalt al omenirii. Celelalte planuri ale activităţilor umane – politic, tehnic, militar – nu-şi pot deschide nicicând măcar o tendinţă spre perfecţiune. Alexandru Machedon a fost mare, Homer este perfect. În sfera perfecţiunii respiră atemporal, adică dincolo de timp, împliniri individuale şi înfăptuiri quasi-anonime, să le zicem colective. Toate sunt lucrări ale spiritului, care dăruiesc lumii stări de nemurire, statornicie o dată pentru totdeauna în lumina orbitoare a perfecţiunii. Fără să enumăr ordonat, mă gândesc la cabalistul profetic Abulafia, la Francisc din Assisi, la Dante, la catedralele romantice din Burgundia, la Isaac Luria, la miraculoasele pietre din Insula Paştelui, la Cabalistul creştin Pico de la Mirandolla, la Bach, la Brâncuşi şi la multe alte străluciri minunate. Întruchipările perfecţiunii, prin însăşi natura lor, se aşază în afara proceselor de evoluţie sau progres şi nu pot fi împinse pe scara unor măsurători comparative. Fiecare îşi este egală sieşi şi nu poate fi văzută decât în propria sa eternitate. Reprezintă oare teatrul lui Cehov un progres faţă de Shakespeare? Şi Beethoven faţă de Vivaldi, Rimbaud faţă de Baudelaire, Chagall faţă de Cézanne?

Căile progresului sunt sortite altor activităţi omeneşti, de la tehnică la economie, de la sport la ştiinţele aplicate şi aşa mai departe. Aceste căi, uneori spectaculoase de-ţi iau ochii, sunt întortocheate şi ambigue, conducând uneori nu la o înflorire a vieţii, ci la sărăcirea ei. Fizica nucleară ne oferă nu numai noi surse de energie de o mare eficienţă, ci şi hora mai mult sau mai puţin ocultă şi psihotică a armelor atomice. Ultimele decenii au prins întreaga planetă într-o reţea electronico-digitalo-satelitică şi viaţa oamenilor este supusă, în intensităţi diferite, urmărilor acestui progres tehnic de-a dreptul revoluţionar. Comunicarea a dobândit viteze atât de mari încât, tocmai din pricina accelerării aproape nelimitate, îşi pierde de multe ori respiraţia umană, devenind un flux de semne precise, dar reci şi neutre. Un fax nu este o scrisoare. Un basm desfăşurat dintr-o casetă video are pentru un copil de patru ani cu totul alt ecou decât acelaşi basm povestit de o bunică. În general, capcana tele-vidio ne fură vraja cuvântului şi ne săgetează cu imagini care, chiar dacă sunt bine strunite, îngrădesc sau chiar ucid imaginaţia. O lectură dăruie o participare directă la “reconstrucţia” atmosferei şi a personajelor de către fiecare cititor, aşa cum şi le imaginează el. Trecerea unei cărţi în benzi desenate sau într-un telefilm duce la un fel de surogate şi constituie o cădere din cultură în subcultură. Îndepărtarea – slavă Domnului doar parţială – de carte duce la un consum mai larg de informaţii culturale şi paraculturale, primite mai uşor, mai repede, dar şi mai superficial. Una este a afla mai mult, mereu mai mult – şi altceva a-ţi însuşi sâmburii esenţiali ai celor aflate. Sub presiunea progresului tehnic, omul de azi acumulează cantităţi imense de date, dar din cauza vitezei nu mai are timp să contemple şi să viseze, uitând fie şi parţial nevoia de a se îmbogăţi sufleteşte.

Întorcându-mă abia acum direct la întrebarea D-tale, voi observa că în anul 2000 figurează în multe proorociri şi profeţii fie ca prag de trecere întru regăsirea unei umanităţi atât de strâmtorată astăzi, fie ca un sfârşit al timpului terestru. D-ta nutreşti speranţa că anul 2000 va fi un prag spre mai binele omenirii, iar pârghia acestei treceri va fi spiritualitatea. O prea frumoasă iluzie – cred eu. Cum am încercat să sugerez, ocolind întăi un răspuns direct, spiritualitatea se află deasupra celorlalte planuri de existenţă ale lumii, pe care le poate influenţa foarte indirect, deosebit de lent şi doar într-o mică măsură. Istoria politică, militară, economică, tehnică îşi consumă mersul şi mai ales convulsiile cu totul în afara unor coordonate spirituale. Mi se pare de aceea că spiritualitatea nu poate fi o pârghie folosibilă în săvârşirea unor momente mai mult sau mai puţin hotărâtoare pentru evoluţia istorică a lumii.

Dacă anul 2000 nu va aduce sfârşitul lumii, va fi după mintea mea un an mai mult sau mai puţin oarecare, jubilat pentru rotunjimea numărătorii şi trecerea timpului calendaristic într-un alt mileniu. Să nu uităm că lumea se apropie de anul 2000 împovărată de sălbăticia unor crime istorice recente, purtând nu numai cicatrici, ci şi răni încă deschise sau redeschise ale celor două totalitarisme care au sfârtecat fiinţa Europei. Totalitarisme formal opuse, dar de fapt strâns îngemănate în rădăcinile şi dezlănţuirea lor, amândouă nu numai ignorând dispreţuitor spiritualitatea, ci încercând cu perversitate diabolică să o sugrume. Atâta vreme cât cele două năpaste istorice sunt încă un fel de cadavre vii, emanând ură, intoleranţă, însetate fiind de a domina prin ucidere şi împilare, cum s-ar putea deschide un drum spre un mai bine al omenirii? Progresul e o speranţă înşelătoare, aflându-se parţial în slujba răului. Ştiu că un cărturar a formulat ideea după care “mileniul al treilea va fi religios sau nu va fi”. S-ar putea ca în acest gând să existe un sâmbure de adevăr, după o supra-saturare de raţionalism îngust, după impregnarea excesivă cu ideologii materialiste şi sub presiunea tehnicizării exorbitante, sărăcitoare a spiritului, ar fi posibil ca în lume să bată valuri noi şi intense de religiozitate. Aceasta nu va constitui însă, ca să folosesc cuvântul D-tale, “o pârghie” pentru împingerea lumii spre mai bine. Plecând din spiritual, dar păstrând cu acesta doar unele interferenţe, religiile cad pradă unor patimi pustiitoare, ajungând să instrumenteze ura, intoleranţa şi răzbunarea oarbă. Nu are rost să privim în veacurile din urmă; este suficient să ne întrebăm doar dacă sângeroasele lupte (în bună parte religioase) din Irlanda sau fanatismul criminal şi terorist al islamiştilor fundamentalişti, care seamănă moarte în mai multe părţi ale lumii sunt forme mascate ale dorinţei de bine ori forţe dezlănţuite ale răului?

Îmi pare rău aşadar că nu mi-e cu putinţă să împărtăşesc, dragă Domnule Andrei Burac, speranţa legată de anul 2000. Barbaria continuă, spiritul rămâne şi supravieţuieşte tuturor încercărilor cărora lumea le este supusă de către puterile răului.

A. B.: Se spune că o dată rostite, cuvintele nu dispar, ci compun o altă lume, în univers. Ce credeţi despre această virtuală înveşnicire a cuvintelor?

A. L.: Această ipoteză asupra puterilor rostirii şi a supravieţuirii universale a cuvintelor trebuie privită, după a mea părere, ca o frumoasă metaforă aproximând un adevăr afirmat în graba unei generalizări îndoielnice.

Nu orice rostire e sortită unei statorniciri. Depinde cine, cum şi ce cuvinte rosteşte. Vorbăraia, pălăvrăgeala, comunicarea strict informativă cad, de la bun început, în afara rostirii. Lumea noastră e dominată de cuvinte efemere, de vocabule ce se vestejesc cu o repeziciune dezolantă, de cuvinte al căror sens este trucat sau doar în aparenţă existent. Discursul politic este exemplul cel mai elocvent de pseudo-rostire, dar nici alte manifestări orale sau scrise ale “vieţii publice” nu rămân cu mult în urmă. Cuvintele cui izbucnesc dintr-un sâmbure de veşnicie şi ridicându-se într-una din cele şapte sfere cereşti, alcătuiesc lumi şi universuri înveşnicite deasupra vorbăriei care ne împresoară?

Sunt cuvintele marilor poeţi, ale înţelepţilor ce-şi pun gândirea în slujba Binelui celui neclintit şi mai sunt cuvintele unora dintre sfinţi, ale celora ce cunosc zborul spiritului şi nu se lasă adormiţi în tocirea dogmelor. Din aceste cuvinte se formează lumi şi universuri dăinuitoare, care se află deasupra-ne iluminând împlinitor lumea, hărţuită de haitele răului, în care ne-a fost sortit şi vieţuim. Asemenea străluminări sunt lumea homerică, spaţiile pithagoreice şi platonice, universul dantesc, nebuloasa spirituală a lui Maimonide, aureola vie a lui Francisc din Assisi (cel ce vorbea limba păsărească), lumea shakespeariană, universul eminescian, ca să nu amintesc decât unele dintre podoabele de aur ale omenirii.

A. B.: Texte influienţate de Dumnezeu... Texte cereşti... Texte umane... Care, după opinia dumneavoastră, au fost instrumentele cu care Dumnezeu a creat lumea, literele sau cuvintele alcătuite din litere?

A. L.: Lumea nu a fost făcută de Creator înlăuntrul Său. Dumnezeu, pentru a avea un spaţiu în care să aşeze după voie Lumea, şi-a schimbat pretutindenea (fără a şi-o micşora) retrăgându-se în Sine. Un fel de exil interior, prin care a apărut haosul primordial în care a acţionat vrerea divină. Ordinea în naştere din haos.

Că Dumnezeu a folosit la facerea lumii litere şi cuvinte mi se pare neîndoielnic. Trebuie însă să nu uităm că literele şi cuvintele Sale sunt departe de a fi identice cu cele ale omenirii. Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, iar omul a creat litere şi cuvinte după asemănarea (imaginată) a celor divine. Inspirate de Nemărginire, literele şi cuvintele noastre trăiesc în mărginirea condiţiei umane. Facerea iniţială a pământului, care “era fără chip şi pustiu” (dar începuse să existe), s-a înfăptuit prin litere. Ceea ce numim astfel au fost un fel de prime nuclee ale creaţiei, pe când “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Confluenţa acestor nuclee-litere a dat suflării divine haina strălucitoare a Cuvântului. Creaţia s-a împlinit prin rostire (“şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină!”) şi prin dăruire de nume (“şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul l-a numit noapte”).

Şi în imaginea lumii noastre rostirea constă din cuvinte în mişcare, iar dăruirea unui nume este actul esenţial al creativităţii umane, fapt evident cu precumpănire în poezie. Mi se pare minunat că în limba română unele cuvinte poartă în sine rădăcini şi rezonanţe legate strâns de Creaţia divină. Însuşi cuvântul vine la noi cu vântul, adică printr-o suflare. Ori Cuvântul prin care s-a alcătuit lumea a purces din suflarea lui Dumnezeu. Pe de altă parte rostirea, conferind cuvintelor mişcare şi stârnindu-le iradierea creatoare, poartă în sine şi răsunetul puterii de a da rost celor create. A rosti şi a rostui cresc, în limba noastră, din aceeaşi tulpină.

A dărui nume înseamnă a statornici desfăşurările toate ale lumii, de la macrocosmos la microcosmos, adică de la Univers la om. Ziua şi noaptea şi-au statornicit crugul primindu-şi numele prin rostirea divină. Pe tărâm uman, existenţa oricărui lucru sau fenomen e condiţionată de matca numelui dăruit de om. Îngerii şi demonii, bucuria şi jalea, piatra şi apa, stelele şi mlaştina, arborii şi şerpii, emblemele şi umbra, toate pe lume nu există decât prin numele lor şi nicidecum în afara numelui.

A. B.: În coşmarul lingvistic ce le-a fost dat de către o neagră soartă mai multor popoare din fosta U.R.S.S., unele cu o vechime destul de mare în istoria civilizaţiei europene, intelectualii se întrebau până şi în ce limbă vorbea Dumnezeu. În ce limbă credeţi că vorbea Dumnezeu? Părinţii bisericii şi unii sfinţi consideră limba ebraică, limba primordială a umanităţii.

A. L.: Dumnezeu vorbeşte toate limbile lumii noastre şi ale tuturor lumilor. Eu vorbesc cu Cel de sus, bineînţeles prin intermediul îngerilor, limba română. Credinţa că Dumnezeu vorbea, la Facerea lumii, limba ebraică este legată de apariţia şi vechimea miraculoasă a alfabetului ebraic. Până la cutezanţa nesăbuită a Turnului Babel, întreaga omenire, urmaşă a lui Adam, cunoştea şi folosea o limbă unică, probabil, dar nu sigur, numai vorbită. S-ar putea ca limba unică, cea de dinainte de Babel, să fi fost ebraică sau o formă precursoare a sa. Mulţimea de limbi ieşite din încurcătura babeliană au început apoi, de-a lungul a foarte multe milenii, să-şi caute întruchiparea într-o existenţă scrisă. Se iviră astfel “semnele” scrijelate în lut sau în piatră, un fel de traduceri grafice ale noţiunilor elementare. Pentru un ou se “scria” chiar un ou, pentru un om o schiţă cu un cap şi două picioare. Drumul până la litere era neînchipuit de lung. Istoria scrierii, scrisă şi rescrisă de zeci de ori, arată că drumul acesta a fost parcurs cu paşi mici şi a fost animat de un răbdător proces de abstractizare. Pictogramele („semnele” iniţiale), pentru a putea reprezenta nu numai obiecte, ci şi idei, s-au alăturat una alteia ori au dobândit o încurcătură simbolică. Astfel, imaginea unei păsări alături de un ou semnifica “fecunditate”, două linii încrucişate evocau “conflictul”, “duşmănia”, iar două linii paralele “prietenia”. Cu timpul, cu ajutorul “contextului”, alăturarea pictogramelor a făcut ca multe dintre ele să poarte semnificaţii multiple. De pildă semnul unui picior se putea citi “a merge”, “a sta în picioare”, “a transporta” etc., în funcţie de semnele ce-l precedau sau îl urmau. Mai mult decât un progres, o adevărată şi fecundă evoluţie s-a produs prin fonetizarea pictogramelor, adică legarea unui sunet al limbii vorbite de un anumit semn grafic. Astfel s-a deschis drumul spre scrierea adevărată şi, mai departe, spre alfabet. Primele alfabete rudimentare, amestecând încă pictogramele cu semnele devenite litere, se află în descoperirile arheologice din Sumer şi Egipt. Apoi a apărut o scriere cuneiformă, un alfabet nedesăvârşit încă. Se consideră că întâiul alfabet, din care au pornit mai târziu altele, este cel fenician, necuneiform, vechi de cel puţin 4000 de ani. Celelalte alfabete grec, latin sunt mult mai “tinere” (2400–2700 de ani), iar cel arab şi cel slav au apărut în primele secole ale erei noastre.

Am creionat aceste repere istorice asupra scrierii pentru a scoate în evidenţă locul oarecum aparte al alfabetului ebraic. Chintesenţă a abstractizării grafice, cele 22 litere poartă o dublă semnificaţie, fiecare dintre ele având şi o valoare numerică. Fenomenul e prezent şi în alfabetul latin, având însă un caracter limitat şi convenţional; numai câteva litere latine marchează un număr rezultat al unei “comodităţi”. În alfabetul ebraic legătura dintre litere şi număr, străină aplicaţiilor directe şi imediate, trăieşte în şi dintr-un “sistem” de o complexitate inepuizabilă. Valoarea numerică a fiecărei litere nu-i este atribuită acesteia din urmă după criterii raţionale. Naşterea şi existenţa lor sunt simultane, ele fiind o entitate indestructibilă ce include un sâmbure de mister. Numărul trăieşte în şi prin literă, litera în şi prin număr. Această permanentă logodnă face ca alfabetul ebraic să dăruiască, pe lângă citirea curentă, o “citire” secundă (dar nu secundară), mai întinsă şi mai adâncă, dezvăluitoare de mistere. O parte a Kabbalei literelor, numită numerologie, constă tocmai din această “citire” secundă, deschizătoare de inepuizabile revelaţii. Nu e locul aici pentru precizarea principiilor numerologiei. Notez doar că apariţia computerelor a dus la o desfăşurare spectaculară a numerologiei. Cabaliştii contemporani au obţinut noi şi foarte interesante interpretări şi pătrunderi în misterul fără de capăt al Scripturii şi al altor scrieri.

Locul aparte al alfabetului ebraic nu se datorează numai particularităţii unice despre care am vorbit. Este grăitor faptul că în vreme ce în toate istoriile scrierii (am la îndemână vreo zece cărţi), celelalte alfabete sunt prezentate şi analizate într-o succesiune cronologică şi evolutivă relativ unitară, alfabetul ebraic pluteşte în enunţarea unor date ce pot fi asemănate cu nisipurile zburătoare. Perioada apariţiei sale rămâne nelămurită: unii se feresc să se pronunţe, alţii afirmă existenţa celor 22 de litere în vremea când abia prindeau formă alfabete rudimentare ce cuprindeau între 80 şi 250 de “litere”. Nu lipeşte nici părerea că scrierea ebraică ar fi un alfabet “târziu”, ivit doar câteva secole înaintea erei noastre. Aceeaşi nesiguranţă, călătorită prin argumente fragile, dacă nu chiar fanteziste, domneşte în încercările de a stabili o filiaţie şi o evoluţie a alfabetului ebraic.

Împletirea tuturor acestor împrejurări a dus la credinţa că alfabetul ebraic nu s-a format în istorie, ci a fost dăruit de către Cel-de-sus poporului ales. Un alfabet sacru în slujba unei limbi sacre. În lumina celor spuse şi a celor scrise este foarte probabil că Dumnezeu vorbeşte de preferinţă ebraica.

A. B.: Vă rog să binevoiţi a comenta următorul text: “Dumnezeu poate fi considerat în sine sau în manifestarea sa. În sine înaintea oricărei manifestări, Dumnezeu e o fiinţă nedefinită, imprecisă, invizibilă şi inaccesibilă, fără o atribuţie precisă, asemănător unei mări fără ţărmuri, unui abis fără fund, unui fluid fără consistenţă, fără a putea fi cunoscut în vreun fel şi, prin urmare, de a fi reprezentat printr-o imagine, fie prin vreun nume, o literă sau chiar un punct. Cel mai puţin imperfect din termenii ce-i putem folosi e Nesfârşitul, Nedefinitul, sau en soph, cel care n-are margini, sau ayin, Nonexistentul, Nefiinţa. Din momentul când Dumnezeu se manifestă el devine accesibil, poate fi cunoscut; numele ce i se dă, se aplică la fiecare manifestare sau exteriorizare a fiinţei sale. En soph şi ayin se manifestă în zece moduri prin sau în sefiroturi, Fiecare dintre acestea, Coroana, Înţelepciunea, Inteligenţa, Mila, Forţa, Frumuseţea, Victoria, Gloria, Temelia şi Regalitatea, constituie un mod deosebit de revelaţie sau de consemnare a en soph-ului şi îngăduie a-l numi. Fiecare cerc, limitare sau determinare a en-soph-ului este o sefira... Kabbala îl mai închipuie pe Dumnezeu sub forma lui Adam celest, Adam Cadmon şi plasează sefirot în fiecare din membrele sale, aplicându-le legea contrariilor şi legea sexuală”.

Acest text este smuls dintr-o lucrare a lui Boucher şi pretinde a fi principiul de bază al Kabbalei.

A. L.: Textul “smuls” din oarecarele Boucher este o descriere foarte săracă şi schematică a Arborelui sefirotic, emblema cabalistică mult grăitoare, care nu poate fi apropiată şi însuşită decât dacă este re-trăită în neîncetata sa mişcare. Ca întreaga Kabbală, Arborele sefirotic nu este nicidecum un sistem dat, imuabil în arătarea sa, ci o transmitere figurată a unei propuneri de a păşi pe calea cunoaşterii universului şi a legăturilor dintre divin şi omenesc. Cale care nu pre-există; ea trebuie croită de cel care primeşte propunerea şi căruia nu i se indică decât un “flux”, o direcţie, un adevăr parţial dezvăluit, dar bun călăuzitor.

Simbol primordial, element mitic arhetipal, arborele însoţeşte dintotdeauna fiinţarea omenirii. El este afirmarea vieţii însăşi, prin el cosmosul devine vizibil şi se deschide posibilitatea “citirii” legăturilor dintre lumea de jos (pământeană) şi cea de sus (cerească). Arborelui paradisiac, care l-a precedat pe Adam, îi urmează numeroşi alţii, populând imaginaţia omenirii cu semnificaţii înrudite, dar nu identice. Ei poartă nume deosebite. Semnalez doar câteva: arborele cosmic, cel al şamanilor sau druizilor, arborele christic, cel alchimic, cel al “trezirii” lui Buddha ş.a.m.d. De multe ori se foloseşte cu intenţie generalizatoare denumirea de Arborele Vieţi”. Arborele sefirotic este împlinirea cea mai bogată şi dăruitoare a Arborelui Vieţii. Teosofia iudaică a folosit pentru înfăţişarea lucrării divine un ansamblu de zece elemente, denumite sefirot (plural de la sefira), aşezate într-o anumită ordine pentru a forma Arborele sefirotic. Fluxul, anima, mişcare ce animă Arborele, face ca fiecare sefira să se afle în permanentă şi reciprocă relaţie cu celelalte nouă. Astfel Arborele este Unul şi multiplu, integrând sacrul şi profanul, clipa şi veşnica, Divinul şi viaţa omenească, macro– şi microcosmosul. Kabbala sefirot constituie un sistem de relaţii între concepte formale a căror semnificaţie nu provine, în ultimă instanţă, decât din aceste relaţii. Originea acestui sistem se declară explicit ca rod al trăirii metafizice şi mistice a unor vizionari iluminaţi. Dar, precum arată unele comentarii contemporane, învăţământul sefirotic este apoi prezentat ca o cunoaştere a cărei înţelegere nu solicită decât capacităţile intelectuale ale “primitorului”, fără ca acesta să fie obligat să participe el însuşi la experimentele vizionare originare. În acest fel este posibilă proiectarea formalismului sefirotic la unul sau altul din domeniile (psihologic, social, istoric, moral) ale vieţii umane, ca o grilă de lectură, permiţând descoperirea unui sens.

Universalitatea cabalistică se arată atât de darnică, încât permite “citirea” oricărui fenomen, real sau imaginar, inclusiv a fenomenelor aparţinând ştiinţelor “obiective” şi exacte. Desfăşurarea spaţială a Arborelui sefirotic are o structură analogă, cu aceea a ADN-ului, element genetic fundamental al lumii animale şi al omului. Toate principiile de bază ale ciberneticii sunt cuprinse în dinamica Arborelui sefirotic. Exemplele ar putea continua, dar închei schiţa despre Kabbala sefirot cu gândul că Einstein se afla oarecum într-un spaţiu cabalistic când a exclamat: “Dumnezeu nu dă cu zarul!” Amintesc că alături de Kabbala sefirot s-au dezvoltat şi manifestat şi alte curente cabalistice. Cel mai bogat dintre ele se ocupă preponderent de lumea limbajului, de cifre şi de litere, având drept ţel cunoaşterea Numelor divine prin exerciţii spirituale, deci apropierea de Dumnezeu, dincolo de abisul ce-L desparte de om. Acest curent constituie Kabbala literelor, iar marele său animator şi împlinitor a fost fascinantul şi neîntrecutul Abraham Abulafia, spirit neliniştit şi patetic, cel carele, pornit din Spania, a trăit prin Sicilia, Italia, Grecia, Malta înfiinţând în toate aceste locuri, ca şi în ţara sa de baştină, înfloritoare şcoli cabalistice. În afară de desăvârşirea Kabbalei literelor, a compus poezii şi a lăsat în puţinele manuscrise ce s-au păstrat, ca prin minune, transcrieri ale unor mesaje divine. De aceea, Kabbala cultivată de Abulafia poartă şi denumirea de Kabbală profetică. Între Kabbala sefirot şi cea a literelor există confruntări contradictorii, dar nu relaţii de excludere, ele fiind mai degrabă complementare, precum arată unul dintre străluciţii discipoli ai lui Abulafia – Gikatilla (Spania, sec. XIII) – în celebra sa scriere Porţile limpezimii. Oricum, Kabbala literelor iradiază, peste secole, o vitalitate cel puţin la fel de strălucită ca mereu înnoita actualitate a Kabbelei sefirot. Mi se pare chiar că instrumentul preferat de lucru al cabaliştilor contemporani este tocmai Kabbala literelor. Poate că impresia mea se bizuie, în bună parte, pe întâmplarea unor lecturi recente. Numărul cărţilor consacrate Kabbelei este exorbitant, astfel că pentru un simplu iubitor al său este cu neputinţă a încerca o lectură exhaustivă. S-a brodit însă ca, în ultima vreme, să fi avut plăcerea unor lecturi deosebit de interesante şi de sugestive studii consistente despre psihanaliza freudiană, despre filozofia lui Nietzsche şi despre jocul de şah, dezvăluind interpretativ legături (ne) surprinzătoare şi foarte strânse între aceste “sisteme” atât de diferite şi Kabbala literelor.

Câtă vreme curentele cabaliste au respectat cu stricteţe tradiţia transmiterii exclusiv orale (“de la gură la ureche”) a învăţăturii lor, Kabbala nu a depăşit spaţiul spiritual iudaic. Un timp după ivirea şi răspândirea, pe atunci foarte înceată, a primelor scrieri cabaliste (Zohar fiind opera fundamentală), a luat naştere Kabbala creştină. Începând din secolul XV asistăm la apariţia, aş spune explozivă, a cabaliştilor creştini şi a operelor lor, multe dintre ele strălucite şi de neuitat. Nu e aici locul să creionez măcar o schiţă a istoriei Kabbalei creştine, mă mărginesc a nota doar câteva nume de cabalişti şi de opere: Pico della Mirandolla (900 teze; Apologia), Reuchlin (De verbo mirifico; De arte cabalistica), Trittheim (Polygraphia; Chronologia mystica), Paul Rici (Isagoga; De caelesti agricultura), Gilles de Viterbe (Libellus de litteris sanctis et hebraicis), Giorgi di Venezia (De Harmonia mundi), Guillaume Postel, traducător în latină al Zohar-ului (De orbis terrae concordia). Această înşiruire ar putea fi necrezut de mult prelungită.

Se înţelege că diferitele forme de manifestare ale Kabbelei creştine nu sunt identice cu Kabbala iudaică, dar esenţa lor e comună. Cred că apariţia şi înflorirea Kabbelei creştine este recunoaşterea unor rădăcini (de multe ori ignorate sau negate) şi consfinţirea faptului că spiritualitatea creştină este o continuare a celei iudaice.

Kabbala, deşi porneşte din religie şi păstrează legături cu aceasta, se bucură de o “independenţă” fermă şi indubitabilă. Orice religie se bazează pe dogme, formulează legi şi pronunţă porunci. Kabbala nu cunoaşte asemenea îngrădiri. Orice religie este un sistem închis şi o încremenire. Cabala înseamnă “tradiţia” deschisă fără încetare, modalitate de aflare a unor căi noi. Datorită acestor deosebiri, unii cabalişti sunt trataţi ca eretici de către Sinagogă şi Biserică. Abulafia a fost anatemizat de rabinii ortodocşi, Pico del la Mirandolla, condamnat de Papă, a fugit în Franţa, dar nici acolo n-a scăpat de închisoare.

Aş încheia această scurtă incursiune în lumea Kabbelei cu un citat din medicul, alchimistul şi filozoful Paracelsus: “Kabbala, după mine, este universală, îmbrăţişând lucrările întregii lumi, sau particulară în ceea ce priveşte lucrările raţiunii individuale”.

A. B.: Sunteţi un poet cu un “simţ” deosebit al limbii. Oamenii scrisului cunosc, în general, şi alte limbi decât cea maternă: unii dintre ei ajung să se întrebe dacă există pe lume o limbă perfectă. Care ar fi părerea Dvs.?

A. L.: Între mine şi limba română există mai mult decât un flux de simţire reciprocă. E o simbioză binecuvântată care-mi dăruie împlinirea unui sens major al fiinţării. Sunt un rob fericit al limbii, dar în acelaşi timp un stăpân statornic şi neiertător al ei. Cred că poezia, cea care-şi merită numele şi-şi împlineşte rostul reprezintă inima şi duhul fiecărei limbi. Ce înfăţişare şi ce puls sonor ar avea, de pildă, franceza fără Ronsard şi Baudelaire, italiana fără Petrarca şi Dante, româna fără Eminescu şi Ion Barbu?

Sunt sigur că întrebarea dacă există o limbă perfectă este un fel de nucă în perete, pornită nu numai dintr-o confuzie de termeni, ci şi din ignorarea realităţilor lingvistice. Nimic din ce-i omenesc nu este, de fapt, întru totul perfect. Fiecare limbă, pe căile sale şi purtată de propria suflare, tinde spre şi se apropie de perfecţiune. Un “clasament” obiectiv al apropierii limbilor de perfecţiune ar fi artificios şi, în cele din urmă, absurd. Fiecare limbă desfăşoară una sau mai multe calităţi majore, care-i sunt specifice: germana are instrumentele cele mai fine pentru mânuirea subtilităţilor filozofice, franceza a născut şi hrăneşte gândirea curteziană, ebraica este limba cea mai bogat încărcată cu daruri metafizice ş. a. m. d.

Pentru mine, fireşte, cea mai apropiată de perfecţiune este limba română. Acest simţământ profund subiectiv nu umbreşte preţuirea celorlalte limbi. Limba noastră este încă relativ tânără, are rădăcini adânci, dar şi ramuri pe cale de înmugurire şi virtuale înfloriri. Viguroasă fără înnodări anchilozante, statornicită, dar păstrându-şi minunate deschideri mişcătoare, sonorităţi neaşteptate şi miezuri stârnitoare de noi înţelesuri “mult e dulce şi frumoasă” limba ce ne călătoreşte prin trecerea acestei lumi. Nu uit că de vreo jumătate de veac limba română a fost rănită prin infiltrarea unei ideologii nefaste cu ţăndări de lemn şi încercări de schilodiri nemernice. Fenomen întristător a cărui stingere va cere un răstimp destul de lung. Toată vremea i s-a opus însă şi continuă să-l înfrunte, existenţa limbii româneşti curate şi nevătămate. Fără a fi singurii, poeţii au fost şi rămân garanţi de frunte pentru creşterea luminoasă a limbii române. Şi mă bucur foarte că majoritatea poeţilor din Basarabia şi Bucovina, atâţi cât mi-a fost dăruit să-i citesc, se arată vrednici şi uneori străluciţi mânuitori ai unei limbi menite dăinuirii biruitoare.

A. B.: Credeţi că există undeva un centru spiritual şi intelectual al înţelepţilor lumii?

A. L.: După părerea mea n-ar exista nici unul, nici mai multe “centre” ale înţelepciunii. Cred mai degrabă că există locuri răspândite în lungul şi-n latul lumii, în care vieţuiesc şi dăruie lumină cei ce merită a fi numiţi înţelepţi. Omul sfinţeşte locul. Înţelepciunea este o rara avis şi de multe ori este luată în seamă cu întârziere. Înţeleptul este cu precumpănire un singuratic şi, de multe ori, nu are discipoli (în sensul curent al cuvântului). În cele mai multe cazuri lumea nu se hrăneşte decât din lăsata înţeleptului. Informaţionalul se asimilează printr-un proces de învăţare, înţelepciunea nu este informaţională şi nu se învaţă. Am putea-o numi o semănare care dă roade târzii. Lumina seminţelor sale răzbeşte încet şi rămâne o vreme tăinuită. Să căutăm cu osârdie bucuria împăcată a descoperirii acestor roade târzii.

(„Contrafort”, 1996)

IUBIREA M-A HARPONAT CĂTRE UN ORIZONT IMENS

2010-12-18T15:24:27Z

Andrei Burac: Mult stimată doamnă Gabriela Melinescu, generaţia mea de cititori, şi din Basarabia, cunosc bine cărţile Dvs. editate în România. Iar colegii mei scriitori deseori îşi amintesc de ele ca de nişte opere adânc intrate în coloana vertebrală a scrisului românesc. Apoi au urmat anii de tăcere... Reapariţia din ultimul timp a scrierilor Gabrielei Melinescu în periodicele literare a fost pentru noi toţi o mare şi plăcută surpriză. Aţi cunoscut cumva şi Dvs. lucrări literare scrise în Basarabia?

Gabriela Melinescu.: „Anii de tăcere” în fond au fost foarte activi. N-am încetat niciodată să scriu şi dintr-o graţie specială să public în ţara în care trăiam. A fost esenţial să mă adaptez noilor condiţii. În Suedia am publicat tot atâtea cărţi câte publicasem în România, cărţi originale. Acum, sunt chiar mai multe, pentru că după moartea lui René am avut mai mult timp pentru scris...

Din păcate n-am citit prea mult din literatura contemporană a Basarabiei. Numai în mod sporadic ce s-a publicat în revistele din România. Dar am avut norocul să te întâlnesc pe tine Andrei, şi pe minunata ta soţie, Elena, pictoriţa. A fost un dar să ne întâlnim. Pentru mine contează mult să-i văd pe artişti în carne şi oase! Felul de a vorbi, de a surâde, de a strânge mâna, lucrul acesta e atât de inefabil la un creator şi mă învaţă mult despre acel suflet care se ascunde cu subtilitate sub atâtea veşminte.

A.B.: Aţi avut vreo ocazie să vizitaţi meleagurile noastre? Iar dacă nu aţi fost niciodată pe la noi, atunci cum vă imaginaţi Basarabia?

G.M.: Din păcate n-am fost niciodată în Basarabia. Dar pot s-o imaginez ca pe o ţară plină de coline acoperite de vii roditoare. Colina e forma de relief care dispune cel mai mult la visare, spunea scriitorul englez John Cowper Powys. Cred că spiritul voievozilor Basarabiei precum şi cel al marilor poeţi călătoreşte în vinul pe care-l beţi în fiecare toamnă. O veche cultură viticolă trebuie să dea oamenilor un natural spirit de veselie, de toleranţă, de generozitate, de bună dispoziţie. Într-un cuvânt viţa de vie şi zeul ei Dionysos îi face pe oameni civilizaţi, în mod special, precum cei care sunt conştienţi că şi nebunia e un subtil mijloc de cunoaştere. În ţările fără vin oamenii sunt obsedaţi de securitatea personală, de bătrâneţe, de vinovăţie imaginară etc. Cred că înţelegi ce vreau să spun. Vinul îi face pe oameni să se mai abţină de a controla totul şi îi lasă destinului mână liberă. Când spun asta trebuie să ştii că sunt departe de a admira beţia şi urmările ei nefaste. Vinul este pentru cei care nu se lasă învinşi de el. Pâine şi vin, comuniunea cea mai intimă cu Domnul. Am trăit mulţi ani în Elveţia într-o regiune de coline pline de păşuni, coline care precedau în mod armonios munţii. Ştiu că locuitorii unui asemenea peisaj au un fel de diplomaţie naturală, nu sunt aprigi precum cei din câmpie. În acelaşi fel trebuie să fie şi oamenii din Basarabia; cu un fel aparte de a acţiona. La un pahar de vin spiritele devin mult mai ascuţite. În faţa unei coline oamenii învaţă ceva din unduirea plină de graţie a pământului... Sigur, e un fel de a-mi imagina ţara ca văzută din nevăzut! Sunt la curent cu tot ce se întâmplă în Basarabia şi nu încetez să mă rog pentru libertatea ei, pentru uniunea care trebuie să se realizeze între toţi oamenii, victime ale unui regim atât de criminal. Sunt probleme foarte grave, ştiu. Dar dacă ne gândim că timpul vieţii noastre nu e decât o clipă a istoriei, trebuie ca noi oamenii să ne unim pentru a face faţă tenebrelor. Dumnezeu nu ne-a abandonat de tot. Contez pe el. Va trimite îngerii săi înainte ca un foc de nestins să se aprindă în lume.

A. B.: Ce imagine politică au suedezii despre Republica Moldova apărută pe harta lumii?

G. M.: Când ai fost în Suedia ţi-ai dat seama că suedezii, mai ales intelectualii susţin politica de independenţă a ţărilor din fosta URSS. Sigur că sunt multe de făcut, lipsesc în general informaţiile despre fiecare ţară. Scriitorii grupaţi în P.E.N. – centrul suedez sunt foarte angajaţi pentru a susţine respectarea independenţei Republicii Moldova. E foarte importantă dezvoltarea contactelor culturale între cele două ţări. Ştiu că Peter Curman, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Suedia are în vedere aprofundarea acestor contacte.

A. B.: În ultimii ani, în fostele ţări socialiste, s-a scris mult despre un fel de apatie culturală a Occidentului. Ce ne-aţi putea spune, de acolo din interior, despre acest fenomen?

G. M.: “Apatie culturală”? N-am observat aşa ceva. Dimpotrivă aş zice: trăim o gravă criză financiară, şomajul creşte, oamenii sunt împuşcaţi în plină stardă (străinii veniţi din alte ţări!). E o confuzie generală şi oamenii găsesc un adăpost binevoitor sub aripile culturii. E adevărat că artiştii au probleme economice tot timpul. Dar acum ca niciodată comercialismul e demascat. Sper că literatura şi arta autentică să-i ajute pe oameni să vadă esenţialul. Planeta întreagă poate se găseşte în faţa unei revoluţii spirituale. Artele nu vor dispare niciodată pentru că sunt un mod de a fi a unor indivizi dotaţi cu darul exprimării. Dar talentele sunt rare. Comercialismul a făcut inflaţie de talente. A creat impostura. Cu timpul, Deo concedente, arta nu va mai servi comercialismul.

În ultimii ani politica a creat atâtea tensiuni încât bieţii oameni s-au obişnuit cu o atmosferă de paroxism. Nu vreau să spun că vor veni timpuri mai bune, dimpotrivă. Dar cel puţin arta va recâştiga locul ei, rolul ei de martor şi consolator, de creator de mituri la care oamenii se vor referi ca să iubească viaţa în continuare.

A.B.: Ce înseamnă pentru un poet suedez editarea unei cărţi de poezie? Care sunt tirajele acestora într-o ţară ca Suedia?

G. M.: Acelaşi lucru ca pentru un poet din Basarabia sau Franţa: o comunicare pe plan spiritual cu timpul tău. Diferenţa e că editorii pierd mult cu poezia, pentru că ei vor să facă tiraje mari, să vândă cât mai mult. Şi după cum ştii, cititorii de poezie (peste tot) nu sunt în număr prea mare. Tirajele sunt între 2000–3000.

Depinde de speranţa fiecărui editor şi de popularitatea poetului. Când Octavio Paz a luat premiul Nobel lumea a căutat în zadar cărţile în care s-au publicat în tiraj foarte mic, pentru că era cunoscut doar de o mică parte a cititorilor. E normal să fie aşa, poetul e în drum spre ceva care se realizează treptat.

A. B.: Dar editarea unei cărţi de proză?

G. M.: Pentru proză e puţin altfel pentru că se pleacă de la prejudecata că oricine poate citi proza. Sunt cluburi literare şi tirajele ajung până la 7000 de exemplare, poate chiar şi mai mult, ca să nu mai vorbim despre reeditarea în pocket (ediţie populară).

A. B.: Se citeşte mult în Suedia?

G. M.: Am impresia că se citeşte mult. În fiecare an se face REA, adică se vând cărţi la un preţ redus; atunci toată lumea se grăbeşte să cumpere saci de cărţi. E o isterie plăcută.

A. B.: Ce loc ocupă în viaţa unui suedez televizorul? Dar teatrul? Dar sălile de concert?

G. M.: Aproape toată lumea e fixată pe televizor, e un fel de intermediar între noi şi lumea întreagă. Un fel de autoritate la domiciliu. Teatrul şi sălile de concert sunt active şi importante dar în acest timp chiar şi ele au probleme financiare. Totuşi statul care e importantul sponsor al vieţii culturale le ajută. Acelaşi lucru pentru edituri şi jurnale; statul ajută cultura sub forma unui ajutor care e un factor foarte stabilizator.

A. B.: În ce măsură sunt cunoscuţi scriitorii români în Suedia?

G. M.: Soţul meu René Coeckelberghs a publicat mulţi scriitori români şi din alte ţări foste comuniste, într-un timp când nimeni nu era prea interesat de literatura acestor ţări. Apoi datorită evenimentelor politice interesul a crescut deodată ca să cadă apoi din nou vertiginos. Mulţi scriitori au fost publicaţi din cauza revoluţiei din România, cu toate că ei meritau să apară independent de evenimentul istoric. Cred că scriitorii trebuie să fie consideraţi în afara tuturor acestor evenimente care le-a împrumutat o falsă aură. Jurnalele folosesc aceste prilejuri pentru a mări tirajele. Apoi urmează o tăcere şi o indiferenţă teribilă. Dar cred că literatura română e cunoscută în Suedia şi continuă să fie cunoscută precum toate literaturile lumii. Dar există o preferinţă netă pentru literatura anglo-saxonă, de aceea sunt rari editorii care se interesează de celelalte literaturi. Comercialismul guvernează încă piaţa literară cu toată criza financiară. Dar după cum ştii, viitorul e plin de surprize.

A. B.: “Întrebi ce e libertatea?” zice Seneca în una din celebrele sale scrisori către Luciliu. Şi tot el răspunde: “A nu fi sclavul unui lucru, nici unei necesităţi, nici unei întâmplări, a coborî soarta până la tine”. Ca toţi oamenii scrisului, îndrăznesc să cred că aţi meditat mult şi despre libertate. Aţi râvnit-o? Aţi căutat-o? Aţi cunoscut-o?

G. M.: Pentru mine libertatea e răspundere. Faţă de toate faptele mele, vorbele sau cele exprimate în scris; un fel de luciditate în faţa conştiinţei mele. Sigur că de multe ori conştiinţa intră în conflict cu pasiunea care e un foc care arde totul jur-împrejur. Dar până acum am reuşit să ţin în echilibru cât de cât cele trei tendinţe ale caracterului omenesc: luminoasă, pasională şi tenebroasă. Sunt responsabilă pentru tot, recunoscând totodată că există lucruri care se produc spontan şi nu depind de voinţa mea. Dar la vârsta la care am ajuns caut să-mi dirijez voinţa, să-mi controlez gândurile şi să stăpânesc ceea ce e rău şi deplorabil în mine. Viaţa conjugală m-a ajutat mult să mă ameliorez; confruntarea zilnică cu o voinţă la fel de puternică ca a mea mi-a mobilizat forţele inteligenţei şi atenuat focul pasiunii. E un studiu şi o luptă care nu se sfârşeşte decât cu moartea. Sper să continui în altă viaţă această muncă grea făcută asupra caracterului meu dificil, imprevizibil şi nerăbdător. N-am căutat niciodată libertatea pentru că mă simţeam în mod inconştient tot timpul liberă. În mod paradoxal îmi plăcea viaţa chiar tragică pentru că ştiam că moartea e o poartă de ieşire elegantă, un fel de Messia cum a scris marele Singer! Aveam exemplul tatălui meu care sa sinucis din mândrie şi dezgust pentru istoria care l-a umilit. Sentimentul meu de libertate vine din sentimentul că viaţa e bine făcută şi toată creaţia trebuie să moară ca să regenereze. A muri mai devreme sau mai târziu era acelaşi lucru pentru mine. Întâlnindu-l pe René viaţa mea s-a schimbat total. Libertatea nu mai era să te laşi în voia pasiunii şi să te sinucizi când nimic nu mai merge. Dimensiunea morală, dar mai ales cea religioasă mi-a inspirat gândul obsedant că suntem cu toţii născuţi cu un scop. Sunt liberă când răspund de tot ce am făcut; e un fel de eliberare cotidiană pentru a merge mai departe. Eu sunt nu numai o fiinţă care trăieşte în istorie ci cu mult mai mult, sunt o parte infimă din acel suflu divin care animă totul. Când îl porţi pe Dumnezeu în inimă nu poţi să te porţi decât în mod cinstit şi să regreţi amarnic de fiecare dată când te-ai rătăcit sau ai uitat că în rubinul inimii locuieşte El.

A. B.: Aveţi o experienţă aparte de viaţă – cel mai de preţ capital pentru un creator. În ce măsură înstrăinarea de Patrie îl poate ajuta (ori viceversa) pe un scriitor în procesul de creaţie?

G. M.: E o probă foarte grea care nu se sfârşeşte decât odată cu viaţa. Cum am mai spus, totul a fost greu şi totul devine din ce în ce mai greu. Nu aştept vreo eliberare totală atâta timp cât trăiesc. Trebuie să suport totul şi să îndur cu... bucurie! Eu nu fac prea mare caz de dorul de patrie. Mă simt bine peste tot, pe toată planeta, la fel de bine cum m-am simţit şi în patria natală. Crezi că în ţară nu mi-ar fi fost uşor? Dacă eu sunt un om bun, bunătatea mea se revarsă şi asupra ţării în care m-am născut. Înstrăinarea de patrie poate fi fatală pentru un scriitor care refuză să se integreze ţării în care trăieşte. E bine să faci tot ce e greu şi tot ce îţi cere un efort. Asta ajută mult la dezvoltarea disciplinei. Cel mai urât lucru e să nu faci nimic şi să-ţi plângi tot timpul soarta. Caracterul meu îmi spune că e bine să dau o luptă chiar dacă nu o voi câştiga.

A. B.: Ce înseamnă o zi de sărbătoare pentru D-voastră?

G. M.: O adevărată zi de sărbătoare pentru mine va fi când Domnul nostru va apare pe Muntele Măslinilor, sau când voi părăsi viaţa mulţumită şi cântând, bătând din palme ca Blake, pentru a-i reîntâlni pe cei pierduţi. Dar o mică zi de sărbătoare pentru mine este să stau acasă, în mijlocul patului nostru larg, înconjurată de cărţile „O mie şi una de nopţi”, ediţiile mele iubite: Galland, Burton, Mardrus, şi ediţia suedeză a profesorului Ostrup plină de ilustraţii. Să citesc din ediţia suedeză şi să mă amuz copios controlând variantele fantasmagorice şi sublime ale celorlalţi mari traducători...

A. B.: Citindu-vă cărţile, orice om rămâne cu impresia că autoarea lor a cunoscut marea bucurie a dragostei. Dar a cunoscut ea oare şi fericirea?

G. M.: Întrebare inteligentă! După cum ştii, dragă Andrei, dragostea nu e sinonimă cu fericirea, dimpotrivă, iubirea e plină de suferinţă sau e suferinţa – însăşi concentrată la maximum. Dacă am cunoscut fericirea asta s-a întâmplat târziu când l-am contemplat pe cel iubit cu alţi ochi decât al iubitei. Când aveam un fel de simpatie universală pentru cele inanimate. Atunci când am folosit perspectiva păsării. Altfel pasiunea iubirii e ca poezia: un foc arzător care vine şi pleacă lăsându-te bolnav. De aceea prefer proza care este precum viaţa conjugală cu bucuriile ei mici, cu marea complicitate dintre soţi care devin cu timpul un singur trup. Şi cu bunătatea soţiei care nu ţine supărare pentru faptul că uneori bărbatului îi lipseşte fidelitatea. E o artă să fii fericit în cuplu. E o artă şi să trăieşti singur bucuros de faptul că mai eşti în viaţă şi poţi să te gândeşti cu plăcere la tot ce ai trăit. Dar până la urmă, dacă ar fi să trag vreo concluzie nu cred că oamenii îşi propun să fie fericiţi. E ca şi cum ar iubi durerea şi ar căuta-o cu lumânarea. Puţini sunt cei care vor cu adevărat să fie fericiţi şi caută să inventeze o filosofie în acest sens.

A. B.: Aţi putea să ne dezvăluiţi câte ceva despre legenda volumului de poezie „Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere” apărut tocmai în anul 1972?

G. M.: Volumul acesta a apărut când tatăl meu s-a sinucis. Multe poezii au ceva din atmosfera în care am trăit atunci. Mă simţeam vinovată că dădusem prea multă atenţie pasiunii mele şi îl uitasem pe tatăl meu care a fost un om foarte interesant şi avea pentru mine o prietenie specială. De la el am învăţat să citesc mult şi să consider sărbătorile un bun prilej pentru a face lecturi nesfârşite. Aveam impresia că am fost un copil ingrat pentru nişte părinţi atât de dureros sacrificiali...

A. B.: Din cele câteva scurte întâlniri pe care le-am avut la Stockholm ştiu că l-ai cunoscut pe Nichita Stănescu. Ce a însemnat pentru Dvs. acest mare noroc?

G. M.: „Cunoscut” în sensul Vechiului Testament; adică l-am iubit. A fost un mare noroc reciproc. Eram foarte tânără. Era frumos ca un prinţ, apoi a devenit ca un înger izgonit din cer. Nichita a încurajat toate trăsăturile ludice ale caracterului meu. Întâlnirea noastră a fost de natură astrală. Timp de zece ani, trăiam gândindu-mă la Nichita. Am învăţat să beau, să fiu gata de orice mare aventură. Mai târziu s-a văzut că eram în stare să merg chiar pe linia Carului Mare! Cum spuneam la început: am învăţat multe prin nebunie. Tot timpul ştiam că aveam dreptul să fac orice nebunie cu condiţia să nu mă distrug. Şi a fost perfect. O reuniune de magicieni, din care a luat naştere o filosofie, un mod de a fi: bobinocheria! Nu e cazul să spun aici că poezia poate e inferioară persoanei. Nichita ca persoană, ca spirit viu era cineva de nedescris de generos şi copilăros; un iubit al zeilor! Apoi îngerii mi l-au trimis pe René. L-am făcut să se întâlnească cu Nichita şi s-au plăcut nespus de mult! Eu eram oglinda în care ei se vedeau frumoşi ca nişte copii magici. Nu cred că toate iubirile astea vin din hazard. Aveam tot timpul sentimentul că pe aceşti doi oameni extraordinari i-am cunoscut şi iubit dintotdeauna. Acum când ei nu mai sunt, durerea absenţei lor e poate pedeapsa cea mai mare care mi s-a dat. Mulţi au suferit din cauza acestor iubiri... Dar iubirea e cum spuneam: suferinţă. O suferinţă căreia e greu să rezişti. Dar acum văd, că acest impuls divin fatal în loc să mă distrugă m-a fortificat, m-a harponat către un orizont imens.

A. B.: Care sunt cărţile de care nu aţi putea să Vă despărţiţi în nici un caz?

G. M.: Aş lua cu mine mai întâi Biblia care nu e o carte ci o bibliotecă. Apoi Măgarul de aur al lui Apuleius şi ediţiile celor O mie şi una de nopţi ale lui: Galland, Mardrus, Burton, Ostrup cu ilustraţii viu colorate. A citi, spunea Marina Ţvetaeva, înseamnă a participa la procesul creaţiei. Cititul înseamnă totul pentru mine. Un cititor e în felul său un creator inefabil. Whitman spunea că marea Poezie e posibilă numai dacă există mari cititori.

A. B.: Volumul de versuri Casa de fum apărut în Suedia în 1982, pe care mi l-aţi dăruit cu o frumoasă dedicaţie, are şi o foarte originală prezentare grafică, semnată tot de Dumneavoastră. Mai păstrez şi acum în memorie imaginile picturilor văzute în atelierul pictoriţei Gabriela Melinescu. Şi aş dori să Vă mai întreb ceva. Lungă v-a fost calea sau căile până aţi ajuns la această aleasă ţinută artistică?

G. M.: Am început prin a picta icoane pe sticlă, imediat după plecarea din ţară. Poate din dor, mai ales după satul mamei mele, Văleni-Câmpulung. Acolo, în satul ei se picta şi se broda cu fire de mătase viu colorate, totul ca o reminiscenţă a unei vieţi paradisiace prenatale. Apoi am învăţat singură să gravez pe plăci de aramă, după ce citisem William Blake care împreună cu fratele său descoperiseră o metodă simplă şi originală de a grava fără presă. E o artă minunată, fără sfârşit, pe care sper s-o exersez de-a lungul mai multor vieţi. René m-a încurajat mult precum şi prietenii-gravori din Lausanne unde am expus gravurile mele. Dar am început propriu-zis să pictez din iubire pentru chipul Maicii Domnului, Regina Cerului, cea pictată mereu într-un imens fond albastru. Apoi am pictat Christ-Pantocrator, Sfinţii Profeţi şi multe poveşti din Vechiul şi Noul Testament. După moartea lui René am încetat să mai desenez. Sper acum, în apropierea Sfintelor Paşti să reiau plăcile abandonate acum trei ani. Cu ajutorul rugăciunii inimii: „Doamne Isuse Hristoase, ai milă de mine păcătosul!” sper să fac câţiva paşi pe drumul purităţii. Artiştii sunt privilegiaţi. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să muncească zilnic „ca şapte sclavi” cum spunea sublimul pictor olandez Vincent.

Stockholm, 11 martie 1992

(„Columna”, 1992)

Generaţia – veşnica repetiţie a vieţii

2010-10-14T11:57:09Z

Iată că a sosit şi ora splendidelor explozii ale culorilor asfinţitului de soare, când îmi revin în memorie întâmplări legate de anumite persoane şi, mai ales, de părinţii mei. Fiindcă numai în amintiri mai putem auzi unele sunete care au dispărut cu desăvârşire în lumea în care ne trăim zilele astăzi, amintirile din copilăria şi adolescenţa noastră îndepărtată.

Anul 1952. Vocea tatălui meu: „Totuşi, pleci de lângă noi... La vârsta ta, printre străini, te aşteaptă multe şi mari greutăţi...Şi în colhoz, dacă rămâneai, nu ţi-ar fi fost uşor...Acum stăpâni peste noi sunt alţii... Venetici.. Şi, de data asta, nu dintre cei buni ai stirpei lor... Ei au altă credinţă...Pe cărturarii noştri care te-ar fi luminat... cam pe toţi i-au vânat.. O mai fi rămas ei pituliţi pe undeva... Caută-i... Numai de la dânşii vei putea învăţa anumite lucruri bune pentru viitorul tău...”.

Cam pe la acea vârstă am şi început să conştientizez cât de importantă este pentru un tânăr succesiunea generaţiilor într-o societate, să încep a înţelege în adâncurile sufletului meu că întreruperea în veşnica repetiţie a vieţii este inadmisibilă. Mai ales între generaţiile de cărturari, de intelectuali, precum şi neliniştea noastră, a celor mai tineri de altădată, care căutau semnele de înrudire de ordin cultural ale neamului nostru cu alte persoane din alte generaţii, cu cei care, printr-o minune, supravieţuiseră după război, foamete, deportări, exterminări, colectivizare.

La şcoala de medicină cu studii în limba rusă din Bender mi-a fost dat să cunosc câteva persoane despre care îmi vorbise tatăl meu. Erau evrei basarabeni, vorbitori şi de română, cu studii fundamentale făcute în ţările din extremitatea occidentală a Europei. Doar aceştia, în pauzele de recreaţie, îmi vorbeau ceva, mai pe ascunselea, şoptit, în limba mea. Iar după absolvire, cel mai îndrăgit de mine pedagog, dar şi intelectual de marcă, doctorul David Cioclea, spre marea mea mirare, m-a invitat acasă la el, pentru a-mi face două cadouri foarte preţioase, pe care le păstrez cu sfinţenie până astăzi. „Le-am moştenit de la un profesor de-al meu, care mi-a spus să am grijă ca niciodată în viaţă acest portmoneu să nu rămână gol, iar când va fi mai plin, să dau şi celor nevoiaşi. Şi să nu-mi tulbur niciodată apele sufletului, împrumutând bani de la oricine – bogat sau sărac.” Iar după ce îmi luase promisiunea că voi face şi facultatea de medicină, mi-a mai întins o foaie de hârtie, pe care era dactilografiat un text cu alfabet latin, spunându-mi următoarele: „Te-am ales dintre mai mulţi. Sunt prea bătrân ca să greşesc...”

Pe foiţă era textul unei rugăciuni. Recitind-o de nenumărate ori, totdeauna în singurătate, am ajuns s-o consider pentru mine, viitor medic, mai importantă decât jurământul lui Hipocrate. Iar cu timpul am reuşit să pătrund şi în alte substraturi ale profunzimii ei morale, percepând mai bine valorile pe care le promovau, prin însuşi modul lor de viaţă, intelectualii despre care am vorbit mai sus. Ţin să reproduc aici rugăciunea, deoarece cred că şi bună parte dintre intelectualii noştri de astăzi posedă această rară virtute. Cea despre care vă voi vorbi în continuare, cu certitudine, o posedă.

„Dumnezeule sfânt, înainte de a începe sfânta datorie de a vindeca creaturile tale, îmi înalţ privirea la credinţa Ta, cerând curaj şi putere ca în mod cinstit să-mi fac datoria şi să nu mă las orbit de daruri sau bani, sau cuvinte de laudă. Ajută-mă ca în fiecare om care suferă şi caută ajutorul meu să văd Omul. Bogat sau sărac, bun sau rău, prieten sau duşman, fă-mă să văd în el numai omul care suferă. Dacă întâlnesc un alt medic cu mai multă înţelegere decât am eu, ajută-mă să vreau să învăţ de la el. Dacă cei ignoranţi îşi bat joc de mine, fă-mă, cu toate acestea, să cred în iubirea mea pentru creaturile tale, în dragostea pentru profesia mea. Adevărul să-mi lumineze calea, căci fiecare pas greşit pe acest drum poate aduce moartea sau durerea creaturilor Tale. O, Doamne, Dumnezeul meu şi al datoriei, întăreşte-mă şi ajută-mă şi pune în mine linişte sufletească şi calm. Amin”.

Maimonides, Moşe (1135 - 1204), medic, teolog şi filosof evreu. Născut la Cordoba (Spania).

În a doua jumătate a anilor 50, fiind student la Institutul de Medicină din Chişinău, chiar din primul an am început să cunosc, unul după altul, nu prea mulţi, oameni din generaţiile înaintemergătoare, care trăiau înalt şi cu demnitate, oriunde ar fi locuit sau muncit în acest oraş, în care aproape peste tot se vorbea şi se studia în limba rusă. Şi printre aceştia, doar câţiva care urmaseră şi ceva studii liceale ori universitare în România sau în ţările Occidentului. Împreună cu nişte prieteni de suflet, la reîntâlnirile cu aceste persoane aproape că le cerşeam să-şi mobilizeze străfundurile memoriei lor, pentru a afla şi învăţa cât mai multe lucruri din cele pe care ei le învăţaseră până la instaurarea puterii sovietice. Pentru că noi nu le-am putut cunoaşte de la profesorii aproape agramaţi, pe care îi avusesem în şcoli, dar nici din bibliotecile sovietice ale timpului, cu maldăre de cărţi cenzurate, unele cu texte distorsionate, false sau chiar moarte încă de la tipărirea lor.

Un loc aparte în atenţia noastră îl ocupau oamenii de artă, în special scriitorii, ziariştii, compozitorii şi pictorii. Iar printre aceştia – Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu. Nu, pur şi simplu, doi artişti plastici, ci o familie alcătuită din doi oameni de artă, născuţi şi crescuţi în Chişinău, deci, orăşeni. Persoane cu studii în domeniu, printr-o minune nici plecaţi-fugiţi de groaza venirii comunismului, nici deportaţi-exterminaţi. Doi oameni de artă în plină maturitate, înzestraţi şi de natură cu un rar ferment al vieţii, oameni care nu erau intoxicaţi, ca mulţi alţii, de concurenţa şi invidia ce stau la baza efortului supraomenesc. Două persoane cuprinse de o pornire sufletească creatoare de nestăvilit, mergând umăr la umăr pe drumul artiştilor plastici profesionişti. Persoane trăind zi de zi nu numai cu arta, în atelierul lor modest, dar şi existând din artă, mergând cu capul sus şi cu mare credinţă pe drumul plin de spini şi umilinţe într-un imperiu cu o ideologie comunistă, care prezenta un subtil pericol pentru lumea civilizată. Persoane care posedau secretul – şi chiar îl practicau! – cum să-şi refuleze, şi într-un astfel de sistem, „hoardele sălbatice ale dorinţelor trupeşti şi sufleteşti”.

„Nici un ban, nici un cât de mare lux nu se compară cu marea plăcere de a face o adevărată artă”, ne tot repeta pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu, femeie de statură mică, cu chipul permanent bântuit de un freamăt, femeie înzestrată şi cu o energie comunicativă rar întâlnită. „Iată ce scria marele Rembrand în alte timpuri, care, bănuiesc, erau mult mai grele ca ale noastre”, continua doamna Valentina Rusu-Ciobanu în atelierul ei din sectorul Râşcani, ticsit de tinerii de pe atunci. „Eu sunt artist mai mult decât cetăţean! Da, cu viaţa şi sângele! Până la moarte! Arta mea sunt eu, adevărul măruntaielor mele. E crucea pe care mă crucific. Credinţa mea şi spânzurătoarea. Paradisul meu”.

Cu această pictoriţă, eu şi cei care, nu prea mulţi, erau acceptaţi în preajma ei, am făcut schimb de cărţi în română, rusă, franceză şi engleză (limbă pe care ea a învăţat-o de sine stătător), am vizionat şi discutat spectacole şi filme. Dar şi politică... Discuţiile, aproape de fiecare dată, erau şi în contradictoriu. Am ascultat multă-multă muzică. Muzică atât de necesară nu numai pentru suflet, ci şi în tratamentul indispoziţiilor, care se întâmplă să ronţăie coardele sufleteşti cu atâta lăcomie... Muzica – dintre toate artele, cea mai intensă - cu misterul ei atât de necesar în viaţa omului... De altfel, precum şi poezia, şi literatura, şi arta plastică. Există atâtea suferinţe sufleteşti enigmatice, care se pot trata doar cu ajutorul artelor. Arte care se învaţă, care trebuie învăţate, ca mai apoi să copleşească înalt cu misterul lor inimile celor care s-au străduit să le domine.

Tot de la această distinsă şi incontestabilă artistă, în tinereţile mele, am aflat pentru întâia oară că omul poate suferi mult mai cumplit şi de o altfel de foame, decât de o lipsă prelungită de hrană. Foame care nu poate fi potolită cu nimic altceva decât cu elixirul artei.

Astăzi, având în spate povara anilor, copleşită de experienţele vieţii, nu mai frecventează cu regularitate şi sfinţenie atelierul său de creaţie din sectorul Râşcani, folosindu-se de unul mult mai mic din casa în care locuieşte. Dar, la fel ca în timpurile de până acum, şi aici o însoţeşte, mereu, aceeaşi rugăciune a inimii. Ruga omului de artă, mereu gata de a gândi creator, de a polemiza cu orişicine despre creaţie şi despre viaţă. Maestra incontestabilă a penelului basarabean, doamna Valentina Rusu-Ciobanu, simte, ştie, dar este şi foarte conştientă de aprecierea şi recunoaşterea discipolilor, a consumatorilor de arte frumoase de la noi, dar şi de pe alte meridiane.

Recent, mai având încă o dată şansa de a fi invitat în vizită la marea Artistă – dar şi soţie, mamă, bunică şi străbunică! – în vechea casă de pe strada Grigore Ureche din apropierea bisericii Sfânta Vineri, am surprins-o pe amfitrioană trebăluind – exact ca în tinereţe! – prin curtea spaţioasă a casei. O casă împrejmuită de o grădină cu certe semne pline de nobleţea şi tradiţiile vremurilor mai de demult, astăzi dispărute aproape cu desăvârşire în Chişinău, cu o curte plină cu flori şi umbrită de arbori „neschimonosiţi” de o îngrijire prea exagerată a mâinilor omului. Pe chipul doamnei – aceeaşi blândeţe şi bunăvoinţă, aceeaşi bucurie a revederii, gata în orice clipă de a-şi satisface plăcerile comunicării. Dându-ne cu părerile, şi unul, şi altul, despre câteva „nimicuri” frumoase, dar necesare pentru viaţa noastră de zi cu zi, până la urmă, pe neobservate, am lunecat, ca de obicei, la alte teme, mai grave, poate chiar şi mai pline de importanţă vitală. Că astăzi ne ducem viaţa într-o vreme neprietenoasă tuturora, într-un haos aproape generalizat al culturii, care se răsfrânge dureros asupra noastră, în special, asupra oamenilor de creaţie, mai ales asupra celor mai tineri. A luat în discuţie şi teme mai delicate, precum „frumuseţea imaginilor urâte”, despre aceea că şi omul are o datorie ca, cel puţin din când în când, să se mai întrebe dacă pe parcursul vieţii lui a avut şi stări de fericire şi, cu atât mai mult, stări de beatitudine. Şi dacă-i consecvent întru a-şi apăra fiinţa, şi dacă el, omul, poate fi sau este un destin chiar şi aici, în provincia noastră atât de amărâtă astăzi...

A câta oară am rămas convins că Basarabia noastră are o personalitate cu virtuţi universaliste ale cugetului, care pledează pentru o adevărată concordie a intelectualilor, aceasta bazată pe creaţie, pe adevărata valoare a spiritului, caz mai rar întâlnit printre intelectualii noştri dintre Prut şi Nistru...

La puţin timp, înainte de a ne lua rămas bun, abia de se auzi de undeva, din vecinătate, un plânset lung de copil, răspândindu-se în înălţimile cerului, doamna Valentina se nelinişti brusc, vibrând: „Oare ce s-o fi întâmplat?”, exact ca în tinereţe, atunci când o vizitam cu nereuşitele noastre, cu tristeţi profunde, bucuroşi că aveam cui le împărtăşi. Atunci, ea ne liniştea de fiecare dată, ne mângâia cu privirea, iar la despărţire ne repeta, în concluzie, cunoscuta maximă: „Şi asta va trece...”.

Făcând cale întoarsă spre casă, mă tot gândeam la aceşti doi oameni, contemporani cu noi, la Glebus Sainciuc şi la Valentina Rusu-Ciobanu, ca la nişte mari admiratori ai vieţii, fie ea oricum ar fi, ceva caracteristic doar artiştilor autentici, persoanelor de mare anvergură umană. Asemenea persoane, veritabile spirite umane, niciodată nu sunt ghidate de o iluzorie superioritate artistică sau de vârstă în relaţiile lor cu cei mai tineri şi chiar foarte tineri. Calitatea mea de prieten şi coleg cu asemenea oameni o consider un mare privilegiu şi un adevărat răsfăţ al sorţii.

Centenar Eugene Ionesco

2009-12-27T14:45:21Z

„Am înţeles că drama voastră a basarabenilor

a fost de-un tragism aparte şi că aţi suferit mult.

Ceea ce s-a petrecut în Basarabia depăşeşte

toate nenorocirile posibile”.

LUMEA NU MAI ARE PITORESCUL DE ALTĂDATĂ

Andrei Burac în dialog cu Eugène Ionesco

ANDREI BURAC: Multstimate domnule Eugen Ionesco, cu toate intemperiile prin care au trecut, cărţile Dvs. sunt cunoscute şi în Basarabia. Ce-i drept, căile lor până la cititor au fost foarte anevoioase. Am trăit vremuri când literatura română era interzisă în această regiune. Acum, graţie celor întâmplate în ultimii ani, la Chişinău funcţionează un teatru profesional ce poartă numele lui Eugène Ionesco, unde sunt jucate de preferinţă piesele dramaturgului Eugène Ionesco. Iar noi, românii-moldoveni de aici, suntem mândri de acest fapt. Aş dori să vă întreb dacă aţi cunoscut artele şi, în special, literatura din Basarabia.

EUGEN IONESCU: Dragă Prietene îndepărtat, Dragă Andrei Burac!

Scuzaţi-mă că vă scriu în franceză, cunoscând româna. Pur şi simplu mă doare mâna dreaptă şi nu pot scrie. Sunt sigur că trebuie să cunoaşteţi franceza, secretara mea neştiind româna.

M-am bucurat foarte mult aflând că aţi citit şi apreciat cărţile mele. Ştiu că românilor din Basarabia li se interzicea să citească operele scriitorilor români şi mă bucur să constat că această limbă a supravieţuit ocupaţiei sovietice.

Ştiu de asemenea că aveţi nu puţine dificultăţi trăind împreună cu ruşii.

M-am bucurat cu un fel de sfială („Je me rejouis aussi avec sfială” – scris în original, n. n.) că teatrul care îmi poartă numele montează piesele mele. Din păcate, cunosc extrem de puţin literatura şi artele din scumpa Basarabie.

A. B.: Sperăm să ne înţelegeţi, deşi sunteţi considerat de o lume întreagă scriitor francez, noi, românii din Basarabia, vă credem român. Un scriitor român stabilit în Franţa, la Paris...

E. I.: De fapt mă consider mai mult francez, deoarece, cu toate că m-am născut la Slatina, la 26 noiembrie „stil nou”, am plecat cu părinţii în Franţa înainte de a avea doi ani şi o parte din copilăria mea am stat la Paris, dar cred că cea mai interesantă parte a copilăriei mi-am petrecut-o într-un sat din Mayenne. Am fost fericit acolo şi, în mod normal, consider că Franţa este Patria mea. Copilăria cred eu, este timpul în care de fapt se formează un om...

Acestea fiind spuse, mărturisesc că m-am simţit român mult mai târziu, în epoca în care majoritatea francezilor credeau mai mult ideologiei decât realităţii şi aveau, o mare parte din „intelectuali”, simpatii deosebite vai! pentru Rusia Sovietică, fiindcă nu înţelegeau nimic din ceea ce se întâmpla în U. R. S. S.

A. B.: Ştiu că aţi avut o cu totul altă părere despre ideologia comunistă.

E. I.: Am luptat întotdeauna împotriva unei asemenea atitudini şi eram tratat nefavorabil. Dar în ţările libere, din fericire, nu am fost arestat şi deci am continuat să scriu – în revista Figaro şi, apoi, în unele din cărţile mele – care este adevărul şi câţi intelectuali francezi se înşeală. Acum, după ani şi ani de iluzii bolnave, ei au înţeles, în sfârşit...

A. B.: Ştiu că nu o dată ne-aţi luat apărarea şi nouă, basarabenilor.

E. I.: Am încercat, după cum v-am mai spus, să informez francezii asupra realităţii sovietice. Am înţeles că drama voastră, a basarabenilor, a fost de-un tragism aparte şi ştiu că aţi suferit mult. Ceea ce s-a petrecut în Basarabia depăşeşte toate nenorocirile posibile.

A. B.: Dar ce imagine au francezii acum despre Republica Moldova, stat apărut recent pe harta lumii?

E. I.: Francezii n-au avut nici o informaţie despre ceea ce s-a întâmplat în Basarabia, ei nu cunosc aproape deloc această frumoasă provincie românească, pe care o consideră rusească după ce Napoleon a dăruit-o ţarului.

A. B.: Ce credeţi despre încercarea de „neunire” a Basarabiei cu Patria-Mamă?

E. I.: Eu cred că n-a venit momentul, dar el va veni. Lucrurile, în general, sunt foarte neclare („impures”) în România, care deocamdată continuă să fie „regizată” de vechii agenţi ai Securităţii, rămaşi în toate structurile societăţii.

A. B.: Dar să revenim la vremurile când aţi stat în România...

E. I.: De la 13 ani până la 25 de ani am locuit în România, unde am învăţat din nou româna şi am scris cărţi, o carte mică, Elegii pentru fiinţe mici. La 25 de ani am revenit în Franţa, stabilindu-mă aici definitiv.

A. B.: Pe atunci la sigur că aveaţi statut de scriitor român la Paris...

E. I.: V-am spus că m-am simţit din nou român după evenimentele care le-au deschis, de asemenea, ochii şi francezilor. Prăbuşirea vecinului nostru răuvoitor din Est ne-a făcut să ne bucurăm mult.

A. B.: Unii din scriitorii regăţeni, precum şi intelectualii din generaţia Dvs. în tinereţea lor de până la ’44, au cunoscut, cu diverse ocazii, Basarabia. Aţi avut vreun prilej şi Dvs. să ne vizitaţi meleagurile? Dacă nu, atunci cum vă imaginaţi – de la distanţă, bineînţeles - acest spaţiu românesc?

E. I.: Din păcate, nu am putut pleca în Basarabia, cu toate că am fost numit profesor la Cetatea Albă. Numirea mea ca profesor tocmai a coincis cu chemarea în armată, bineînţeles serviciul militar având prioritate. Cunosc geografia şi istoria Basarabiei şi iubesc această ţară pentru că a redevenit a mea.

A. B.: Ce v-a făcut să părăsiţi România, fiind un scriitor tânăr, dar cu un nume destul de cunoscut, mai ales după apariţia în 1934 a celebrului volum Nu?

E. I.: La vârsta de 25 de ani am plecat în Franţa deoarece, precum am spus şi în piesa mea Rinocerii, România era „Regatul” dependent pe viaţă şi pe moarte („jusqu’a la vie, jusqu’a la mort”) de Garda de Fier, de orientare nazistă. M-am refugiat cu soţia în Franţa, la Paris, întrucât, din fericire, n-am fost atins de „rinocerită”, asemeni unei mari părţi de intelectuali occidentali.

A. B.: Aţi scris la început versuri, critică literară, apoi dramaturgie, proză...

E. I.: ...dar este adevărat că am recurs şi la pictură, dat fiindcă fusesem asediat de cuvinte, cuvinte... Între timp am scris, pe când aveam 77 de ni, o carte intitulată La quete intermittente (Căutarea intermitentă) şi un libret de operă pentru preotul Maximilian Kolbe, care a murit salvând viaţa unui alt prizonier în lagărul de concentrare Auscwitz. Am scris şi versuri, nişte poeme mici, cărora nu le atribui o valoare deosebită, înainte de a scrie cartea mea Non, adică Nu, şi o viaţă aproximativă a lui Victor Hugo, Fiica mea a dat titlul acelei cărţi – Hugoliades.

A. B.: Aţi suferit de singurătate printre oameni? Andre Malraux v-a calificat drept „acest vechi maestru al singurătăţii”. Afirmaţia v-a ofensat, v-a lăsat indiferent sau v-a bucurat?

E. I.: N-am resimţit singurătatea, fiindcă în Franţa existau totuşi destui oameni care nu gândeau „nazi”.

L-am cunoscut pe Andre Malraux, dar nu ştiam că o fi spus despre mine că sunt un vechi profesor al solitudinii.

A. B.: Ce a însemnat pentru Eugen Ionescu pe parcursul vieţii sale „a fi liber”?

E. I.: A fi liber înseamnă, în afara definiţiei bine cunoscute, să fie ceea ce vreau până la libertatea altuia.

A. B.: Ştim că marii scriitori nu sunt tentaţi să activeze în diferite asociaţii, societăţi, uniuni scriitoriceşti. Cu toate acestea, aş vrea să vă întreb dacă sunteţi membru al Asociaţiei Mondiale a Scriitorilor (P. E. N. Internaţional). Noi, oamenii scrisului de aici, nu cunoaştem multe despre această instituţie. Dar după marea deschidere spre Occident şi bruma noastră de literaţi din Basarabia a fost cooptată în P. E. N.-ul Internaţional. Credeţi că ar fi real un contact al nostru cu P. E. N. – Centrul din Franţa?

E. I.: Aţi procedat bine, de fapt, înscriindu-vă printre membrii P. E. N. Clubului.

A. B.: Aţi călătorit mult prin lume? Dacă da, atunci ce înseamnă pentru Dvs. această pasiune?

E. I.: Am călătorit foarte mult prin America Latină, Italia, Mexic, Statele Unite, Canada, Anglia, Islanda, Israel, Tunis, Hong-Kong, Thailanda etc. Am călătorit extrem de mult din următorul considerent: simţeam nevoia de a renova lumea sau, dacă vreţi, viaţa pe care am avut-o în această lume. Vai! lucrurile devin tot mai asemănătoare pretutindeni, aceleaşi frigidere, aceeaşi încălţăminte, aceleaşi maşini etc., etc. Lumea nu mai are pitorescul de altă dată („Le monde n’avait plus de pittoresque”).

A. B.: Fiind născut într-o zonă a Europei unde pe parcursul istoriei s-au depus trei straturi mari de cultură (romană, orientală şi slavă), ce a însemnat pentru începuturile literare ale scriitorului Eugen Ionescu marea cultură rusă?

E. I.: Nu am cunoscut şi iubit Rusia decât prin Dostoevski, Tolstoi, Cehov, scriitori care-mi plac mai mult decât autorii francezi, cu excepţia lui Nerval, Rimbaud, Baudelaire şi Proust.Ţin de asemenea la un autor care nu este rus şi pe care-l cheamă Kafka. Dar afirmând că ţin la acest autor, nu e neapărat să se considere că ţin în aceeaşi măsură şi la compatrioţii lor. După cum v-am mai spus, francezii m-au decepţionat mult în perioada lor „gauchistă”.

Aş putea numi şi alţi autori: Rebelais, Pascal, Claudel etc. Dar vă sfătuiesc să-i citiţi mai puţin pe autorii citaţi. Trebuie să adaug că-mi plac mult de tot Andre Breton şi suprarealiştii, precum şi Tzara, care era român.

A. B.: Dar dintre autorii români?

E. I.: Dintre autorii români ţin mult la Creangă, Eminescu, Urmuz şi Caragiale.

A. B.: Sunteţi un om religios?

E. I.: Încerc să fiu religios. Această problemă mă preocupă şi pe mine în ultima mea carte, La quiete intermitente.

A. B.: Ce a însemnat pentru Dvs. imprevizibilul în viaţă?

E. I.: Posibilitatea de a reveni în Franţa, a fost imprevizibilă pentru mine şi a constituit un adevărat noroc al meu.

A. B.: Şi în final, doar câteva cuvinte cititorilor şi spectatorilor din Basarabia, care vă cunosc şi vă admiră....

E. I.: Eu îi salut şi-i îmbrăţişez pe toţi cititorii şi spectatorii mei din Basarabia. Îi admir şi sunt fericit că au o viaţă ceva mai bună ca altădată, Vă mulţumesc din inimă pentru faptul că îmi cunoaşteţi opera şi vă promit să vă scriu din nou dacă mai trăiesc. Vă mulţumesc încă o dată şi vă îmbrăţişez, dragă Andrei Burac.

Paris, 5 mai 1992

(„Observatorul”, 1992)

AM FOST AGITATORI, ACTIVIŞTI, LUPTĂTORI PENTRU MARILE SCHIMBĂRI

2009-09-19T12:20:09Z

„ – La şaptezeci de ani, am un volumaş

de povestiri alese de Vasile Coroban.

O carte nu-i mult, dar nu-i nici puţin.

Apoi am mai dat viaţă la şapte copii...

– Mai scrieţi?

– Scrisul îi ca şi o boală.

Nu scapi de dânsa”.

Ion Canna: Sunteţi de la Uniunea Scriitorilor, aşa-i? Din iştia mai tineri, aşa-i?

Andrei Burac: Da, şi mă numesc Andrei Burac.

I.C.: În 1946 eram şaisprezece scriitori. Amu îs mulţi, tare mulţi...

A.B.: Acuma-s o sută patruzeci şi şase. Şi eu vă cunosc. Din şcoală. De mic copil. Din programul de literatură moldovenească. Cândva scriitorul Vasile Vasilache ne vorbea despre faptul, precum că, imediat după război, a însuşit chiriliţa, citind cărţile lui Ion Canna.

I.C.: Vasilache a însuşit chiriliţa citind cărţile mele, iar eu alfabetul latin, citind cărţile lui Ion Creangă. Mi-aduc aminte, a fost asta prin anul 1924.

A.B.: Numele dumneavoastră de familie – Canna, probabil, vine de la cana de băut apă, nu-i aşa?

I.C.: Ştiut că! De la ce mai alta poate veni?

A.B.: Atunci de ce scrieţi: Can-na?

I.C.: Un pisari sucit din satul nostru Goian, raionul Dubăsari a vrut să nu se facă cumva v-o legătură între Cannes – târgul cel franţuz, Cana Galileii – micul târg din Galileea, unde Hristos, în timpul unui ospăţ de nuntă, a săvârşit primul său miracol schimbând apa în vin şi... şi numele lui Cana Ion.

A.B.: – Şi... v-aţi mai ales cu un „n”.

I.C.: Ca să nu am nimica asemănător cu hidra burgheziei. Sunteţi grăbit?

A.B.: Ba deloc. Mi-s dragi oamenii de vârsta dumneavoastră: sunt senini...

I.C.: Mânţămăsc. În ultimi zece ani nu trece nimeni pe la mine. Oamenii de samă de la noi din literatură nu vin. M-aş duce eu la dânşii, dar sânt bătrân. Nu mă slujesc picioarele. Vin uneori începători de prin părţile de unde m-am născut. Când am împlinit şaptezeci şi cinci de ani, un coleg mi-a transmis salutări de la Emilian Nesterovici Bucov. Şi-mi aducea făgăduinţa dumnealui că voieşte să mă vadă. Vreo trei luni l-am tot aşteptat. Pe mata nu te-am aşteptat şi ai venit. O parte din sămaşii mei au murit. Bucov îi mai tânăr, mi-i drag. Întotdeauna a fost un om făţiş. Dacă avea ceva de spus vreunui coleg, i-o spunea verde-n ochi. Nu pe ocolite, ca alţii. Am lucrat mai mulţi ani cu Bucov.

A.B.: Să vorbim despre debutul scrisului la Ion Canna.

I.C.: Prin mai al lui 1919 trece pe la noi prin sat Kotovschii, Grigore Ivanovici. Cavaleria lui s-a năpustit asupra frontierei în preajma Sorocii şi a distrus nişte pichete româneşti. Un comisar şi încă doi oşteni erau încartiruiţi la noi în casă. Şi tot mă întrebau de ce stau, de ce nu-s în armată. Avem şaptesprezece ani. Le spun că m-aş duce şi eu în armată, dar nu ştiu într-a cui. Pe atunci erau vreo cinci partide, prin părţile noastre, toate înarmate. Şi unde se apucă şi mă lămureşte oşteanul acela comisar, că numai Kotovschii se bate pentru ţărani şi muncitori. Mi-a plăcut. Eram mulţi la părinţi. Pământ aveam puţin. Am intrat în oastea lui Kotovschii, fiindcă ne-a făgăduit după asta că o să împartă pământul lui Malai la oameni. Malai aista era un bogătan de la noi din sat.

A.B.: Vă întrebam despre debutul în ale scrisului.

I.C.: Am ajuns să scriu prin revoluţie şi prin războiul civil. Cum îţi povestesc, m-am pomenit dintâi oştean în Armata Roşie.

A.B.: Ostaş roşu?

I.C.: Da, da. În unul din cele trei polcuri basarabene.

A.B.: Basarabene?

I.C.: Anume că, ştiut că! Fiindcă treceau tare mulţi bărbaţi dincolo de Nistru. De asta se îngrijea şi Kotovschii. El doar tot basarabean a fost. Nouă ne mai spuneau încă „dikie divizii”. Eram în zdrenţe, dar făceam bună treabă. Tocmai la Veazma ne-au îmbrăcat. Ne-au încălţat cu papuci englezeşti cu talpa groasă de două degere. Eu ştiam puţină carte. Învăţasem patru clase în sat şi patru la gimnaziul din Dubăsari. În sat învăţasem la popa Scaun, care ne suduia de mamă în plină biserică, se apropia sloboda şi ne cam lăsam de lăcaşul domnului. Iată odată mă cheamă comisarul polcului şi-mi vorbeşte, că se apropie sărbătorile, ce gândesc eu? Eram pe aproape de noiabri. Îmi porunceşte să scriu, cum am intrat eu voluntir în Armata Roşie, să scriu şi despre satul nostru. Am scris opt pagini. I le-am dat. Peste câteva zile îmi dă gazeta „Bednota”. Se tipărea pe atunci la Moscova. Într-o pagină găsesc cinci rânduri din cele opt pagini... Cuvintele mele. Şi sub aceste rânduri o minune – Ion Canna. M-am spăimântat. M-am tulburat într-un fel, nu ştiu cum. Îmblam şi arătam la toţi în polc numele meu tipărit. Mi-am pierdut somnul. Să vă spun cinstit, din gazetă am aflat despre care sărbători îi vorba: Marea Revoluţie a lui Octombrie avea doi ani. Dar eu la început crezusem că despre cele creştine era vorba. După evenimentul ista cu tipăritura din gazetă mi s-o ridicat autoritatea. Şi în partid am fost primit. M-am însufleţit. Mă ştia tot polcul de mare cărturar, care poate scrie nu numai scrisori pe la vetre, dar şi la gazetă. A doua oară numele meu a fost publicat sub o altă informaţie în gazeta „Zvezda”, – despre apărarea Petrogradului, la care am participat şi eu.

A.B.: În ce an aţi publicat proze?

I.C.: Stăi să-ţi spun când m-am întors acasă...am venit la Goian în 1922. În 1924 iată că mă dau afară din partid.

A.B.: Pentru ce greşală?

I.C.: M-am apucat şi m-am ridicat împotriva NĂP-ului. Un fel de Nouă Politică Economic, cum îi spuneau pe atunci...

A.B.: Foarte curajos...

I.C.: Da, din neştiinţă... Nu credeam că şi Lenin aşa o zis. Unul, îl chema Sorokopudov mă cheamă şi-mi ia biletul. Mi-a spus că nu înţeleg drept linia Partidului. În 1939 am fost primit din nou. Cam tot pe atunci am început să trimit veşti la „Odesskie novosti”. Nu puteam să uit că am fost tipărit la gazetă. Criticam urâţeniile din sat. Ţin minte, cum odată mi-a venit un onorariu de nouăsprezece ruble. Şi aveam şi slujbă mare la stat, dar ce folos? Tot greu o duceam. Mare foamete era pe atunci. Pe banii ceea de nouăsprezece ruble puteam să cumpăr o vacă sau şase oi. Că eram şi eu ţăran şi tot câştigul îl număram în capete de vite. Asta m-a însufleţit şi mai mult să scriu, ca să câştig, şi să ies din foamete. În redacţia ceea de la Odesa mai lucra un basarabean, Kaţ îi spunea. El a scos o foaie cu text pe moldoveneşte. Am primit-o şi eu la Goian, de-atâta spun. Până atunci nu văzusem nici eu, nici sătenii mei tipăritură laică cu chiriliţă în limba noastră. Ce bucurie, ce bucurie! Doar ruseşte învăţam la şcoală pe timpul ţarului. Foaia de la Odesa a umblat prin tot satul, până s-a făcut ferfeniţă. Multora nu le venea a crede, că şi graiul nostru se poate aşterne pe hârtie ca să fie apoi cetit. Din foaia aceea (mai apăruse încă vreo câteva) s-a iscat gazeta „Plugarul Roş”. La gazeta asta am şi început să scriu despre primele prefaceri din satul nostru. Unul dintre organizatorii ei a fost un alt basarabean – Petrea Chior. Om deştept şi cu carte bună. La multe lucruri frumoase a pus el umărul. Mă chemase şi pe mine să lucrez la „Plugarul Roş”, dar s-a întâmplat aşa, că n-am găsit gazdă la Balta. Tocmai atunci se organizase acolo capitala Republicii Autonome Moldoveneşti. Se strămutase multă lume acolo şi era greu să găseşti o cămăruţă. Nu m-am descumpănit. M-am întors înapoi la Goian şi m-am aşternut pe scris. Şi iată cum m-am ales cu prima povestire.

A.B.: Cum îi zice, ce titlu are?

I. C.: Anii – nu mai ţin minte.

A.B.: Dar subiectul vi-l amintiţi?

I.C.: Unui popă îi plăceau femeile şi l-am demascat! Petrea Chior mi-a publicat-o de-a-ntregul, fără să-mi şteargă un rând. Până atuncea nu tipărise nimeni o aşa de mare bucată de proză la „Plugarul Roş”.

A.B.: Citeaţi mult?

I.C.: Citeam pe Korolenco, Gorki, Serafimovici. Nu-mi plăcea Fadeev. Nu-l pricepeam. Îmi plăceau Milioanele lui Privalov de Mamin-Sibireak. Luam cărţi de la biblioteca raională, le citeam şi tot scriam şi eu.

A.B.: Şi de ce scriaţi atâta?

I.C.: Nu aveam darul vorbei. Da’ simţeam că vroiesc să spun ceva vârtos. La mai mulţi de o dată. Mi se părea că hârtia şi scrisul mă răcoresc. Cu limba îmi venea greu. M-am stăruit s-o învăţ, s-o învăţ până azi. Şi mamei mele îi plăcea limba frumoasă. Câte ceva citisem de Ion Creangă şi Mihai Sadoveanu. Cărţile mi le împrumuta un om de la care multe am învăţat. Şi nu numai eu, dar mai multă lume din satul nostru. Îi spunea Costea Ionescu. Era un bărbat frumos, nant, cu şcoală mare, cu cultură şi minte multă. Purta capul şi fruntea sus. Vedea departe. La Goian a stat doar câţiva ani. Cum a apărut, aşa şi a dispărut. Nimeni nu i-a cunoscut taina. Era un om curat, cinstit, cu vorba dulce şi cumpătată, limpede şi înţăleaptă. Mama de multe ori îl poftea la noi numai de dragul vorbei lui. Mai era şi săritor la nevoie. Dar se simţea că poartă în suflet o obidă, o durere, care îl măcina. De la omul cela am auzit despre mulţi scriitori de limbă românească. Pe unii i-am şi cetit. Costea cela Ionescu se ducea la talciok la Odesa şi cumpăra cărţi. Cred că ştii că la Odesa se vindea orice.

A.B.: Cine vă erau colegii într-ale scrisului?

I.C.: Dumitru Milev, Samuil Lehţir (scria nişte poezii pe care nu le pricepeam, dar zicea că cetitorul lui încă nu s-a născut). Mai scria Dumitraşcu, Malai, Râbac. Iar mai târziu au început să tipărească şi Nichita Marcov, Zavtur.

A.B.: Vă ştiaţi în de aproape unul cu altul?

I.C.: Ne-am cunoscut prin 1926, când au venit nişte tovarăşi de la Odesa să ne unească într-un colectiv de scriitori. Iar în 1929 am primit de la Harkov carnet de membru al Uniunii Scriitorilor.

A.B.: Citeaţi cuiva manuscrisele înainte de a le trimite la gazetă?

I.C.: La început le citeam soţiei, părinţilor, dar pe urmă ei nu mai vroiau să mă asculte. Îmi tot spuneau: „Te ţii de minciuni!”.

A.B.: În ce an aţi debutat editorial?

I.C.: Prin 1928 sau 1929 cu o carte de povestiri care purta titlul „Păţania lui Petrică”, dar editura s-a apucat şi mi-a schimbat „patima” în „păţanie”.

A.B.: Ce tiraj a avut cartea?

I.C.: Cinci mii. S-au vândut în câteva zile. Era una dintre primele cărţi tipărite într-o limbă cunoscută de sătenii mei.

A.B.: Vă încuraja cineva să scrieţi?

I.C.: Viaţa. Mă încurajau schimbările adânci ce se petreceau la sat. Se întemeiau primele colhozuri, primele cluburi, se ridicau primii stâlpi de telefon, de radio, ardeau primele lămpi ale lui Ilici.

A.B.: Semnalaţi cele ce se întâmplau sau vi le imaginaţi?

I.C.: Am scris chiar şi simple lozinci. Am trăit în epoca pe când şi lozincile noastre literare au fost de mare folos la refacerea lumii.

A.B.: Odată cu primele cărţi v-a apărut şi conştiinţa de scriitor?

I.C.: Lumea zicea: „Aista scrie la gazetă”. Tot aşa credeam şi eu.

A.B.: Aţi ajutat pe cineva să debuteze în literatură?

I.C.: Veneau mai mulţi pe la mine. Cu câţiva ani înainte de război venea adesea Petrea Cruceniuc. Era un băietan josuţ şi tare îndrăzneţ. Îi citeam versurile şi îl ajutam să le publice. Unele poezii de ale lui mi se lipeau de inimă.

A.B.: A scris cineva critică la primele dumneavoastră cărţi?

I.C.: M-a criticat Samuil Lehţir. M-a vorbit de rău. M-a supărat. Încă nu ştiam: critica îndreaptă. Ţin minte, că la o adunare, la uniune, Milev (el era preşedinte) l-a ocărât. A zis, că noi sântem de abia la începuturi şi trebuie mai mult să încurajăm decât să criticăm. „Lasă oamenii să scrie, că din mult se va alege ceva”. Aşa a spus el şi cred că-i bine...

A.B.: Şi cu ce v-aţi ales?

I.C.: La şaptezeci de ani, am un volumaş de povestiri alese de Vasile Coroban. O carte nu-i mult, dar nu-i nici puţin. Apoi am mai dat viaţă la şapte copii, dintre care doi flăcăi au murit apărând ţara.

A.B.: Mai scrieţi?

I.C.: Scrisul îi ca şi o boală. Nu scăpi de dânsa. Îmi amintesc de un naş al meu, Samoilă Popescu. Lucrase toată viaţa lemnar. Era cel mai bun meşter de la noi şi din vecinătăţi. Ţin bine minte, cum pe patul de moarte striga la soţie: „Aniută, fa, adă-mi sărisăul, gealăul şi o scândură! Lasă-le să steie aici lângă mine!” Aşa şi a murit cu mâna pe instrument.

A.B.: Şi în afară de scris, ce v-a mai plăcut în viaţă?

I.C.: Prietenia. Mi-a plăcut să petrec cu prietenii. Mi-a plăcut haina militară.

A.B.: Aţi avut mulţi prieteni?

I.C.: – Nu prea am avut noroc de ei.

A.B.: Aţi cunoscut trădarea?

I.C.: Îmi place mult Nicolai Costenco. Ca om şi ca scriitor. A fost întotdeauna lângă mine, când mi-a fost greu. El cunoaşte viaţa. Cât am fost eu om mare, om în posturi de răspundere, veneau tare mulţi pe la mine. Îmi plăceau poeziile lui Aureliu Busuioc. Venea la mine împreună cu soţia. Aşa prieteneşte. Am prietenit şi cu Leonid Corneanu. Era un om zgârcit. Kutcoveţchii era larg de mână. Îmi plăcea limba lui Corneanu. Era de la Coşniţa şi avea o limbă frumoasă. Barschii, că iată a murit, n-ar trebui să-l grăiesc de rău, da crescuse lângă o gară, lângă un târg şi avea o limbă sacă. Nu mi-a fost dragă limba lui.

A.B.: Cunoaşteţi cărţile ultimilor generaţii de scriitori?

I.C.: Păcatele mele...Nu le cunosc. Cât îmi trăia soţia, îmi cumpăra cărţi, mă abona la gazete, reviste şi atunci citeam. Amu nu are cine. Fiică-mea, mai mică, nu-mi cunoaşte vorba şi nici nu-mi înţelege patima. Azi nu cunosc pe nimenea. Nici pe dumneata nu te cunosc. Stau aici zi şi noapte, noapte şi zi, stau în camera asta. Când timpul e mai frumos, ginerele şi fiica mă scot la balcon. Mă uit la soare, la cer, la copiii din curte. Uliţa cu lumea ei se vede undeva mai departe. Recitesc cărţile îndrăgite şi adăvăsite de mine. Fata a vrut să mi le ardă. Zicea că nu-s frumoase copertele. Sânt vechi. Cu lacrimi în ochi am rugat-o să nu mă lipsească de ele. A fost îndurătoare cu mine. Alte cărţi nu am. Adică nu pot ajunge la dânsele. Trăiesc cu trecutul meu. Nopţile nu pot dormi. Mă tot gândesc.

A.B.: La ce?

I.C.: La cărţile pe care nu le-am scris. La greşelile şi păcatele pe care le-am făcut...

A.B.: Aveţi sentimentul că aţi greşit de multe ori?

I.C.: Să trăieşti o viaţă aşa de lungă şi să nu greşeşti?

A.B.: Aţi avut vreo dată îndoieli în privinţa celor ce aţi scris?

I.C.: O singură noapte. Într-o minută grea. Dar căinţa că m-am legat de literatură a ţinut numai de cu sară şi până dimineaţa.

A.B.: Care a fost crezul dumneavoastră în cele scrise?

I.C.: Nu-mi plăcea să înfrumuseţez faptele oamenilor. Hăt târziu de tot mi-am dat seama, că n-a fost bine aşa. Omul acoperit numai de zdrenţe nu-i frumos. Amu scriitorii stau acasă şi scriu zilnic şi frumos. Noi eram mai mult agitatori, activişti, luptători, participanţi la toate schimbările prin care au trecut satele şi oraşele noastre, nu scriitori de frumuşeţuri. Am scris mai mult noaptea. Am dormit puţin, am scris. M-am zbătut şi pentru linia partidului în literatură.

A.B.: Cum vi-l închipuiţi pe un debutant în proza de astăzi?

I.C.: În afară de dragostea faţă de cuvântul ales, ar trebui să mai aibă şi o profesie, pe care s-o cunoască până în talpă. Alte timpuri – alte nevoi. Altă cultură, altă literatură. Şi tinerii sânt alţii. Nici pe fiică-mea ast’ mezină n-o pricep. Are prieteni. Altfel gândesc. Altfel cică-i viaţa.

A.B.: Ce a însemnat pentru dumneata anul 1940.

I.C.: Bucurie mare. Ştiam noi, încă de la alde Kotovschii, că mai devreme sau mai târziu, luăm înapoi Basarabia. Şi în 1940 am luat-o. Nouă, scriitorilor, ni s-au deschis în ochi multe. Prea mititel era castronaşul în care vorbeam noi acolo la mărgioara Ţării Moldovei, în Transnistria. Un şirăguţ de sare. Aici, la un loc cu basarabenii, multe s-au deschis, multe s-au înlesnit. Eram Preşedintele Uniunii Scriitorilor şi simţeam bine treaba asta.

A.B.: Ce aţi mai dori să ştie cititorii gazetei Literatura şi arta despre Ion Canna?

I.C.: Aş vrea să mai trăiesc măcar încă vreo câţiva ani şi să scriu ceva, aşa cum n-am mai scris, că multe am mai văzut în viaţă.

(Publicat pentru prima dată în

„Tinerimea Moldovei”, 20 iulie, 1977)