Bătuţi de soartă şi de stat

Au crescut prin case de copii, internate şi şcoli de meserii cu speranţa că va veni cineva să-i ia acasă. Ajunşi la vârsta majoratului, părăsesc aceste instituţii pentru a-şi croi propriul drum în viaţă. La despărţire li se spune că sunt liberi să facă ce vor, că toată lumea e a lor, că totul de acum încolo depinde de ei. Însă ei nu ştiu că dincolo de poarta orfelinatului nu îi aşteaptă nimeni, că strada nu le poate fi casă, iar străinii prieteni. Singura avere a lor la despărţire de educatori şi de colegi sunt cinci mii de lei oferiţi drept indemnizaţie unică şi hainele de pe ei.

Flash-mob „+1 vot”, pentru mobilizarea votanţilor © Moldova Azi

Trei Vectori Transnistreni

Ştirile zilei

• AZI.md îşi schimbă formatul şi conţinutul editorial, Centrul pentru Jurnalism Independent, 5 august 2011, 11:55
• Tinerii moldoveni vor la studii în România, Info-Prim Neo, 4 august 2011, 13:41
• PNUD: Creşterea economică a Moldovei s-a datorat preţurilor crescute la alimente în lume, Radio Europa Liberă, 4 august 2011, 13:37
• Procurorii cercetează cazul agresării lui Oleg Brega, MONITOR MEDIA, 4 august 2011, 13:35
• Chişinăul va avea un buget mai mare cu jumătate de miliard, Info-Prim Neo, 3 august 2011, 15:23
• Fost deputat: Mihai Ghimpu - cel mai slab deputat din primul parlament al R. Moldova, Jurnal.md, 3 august 2011, 15:15

Caracter text

Ce face Transnistria atât de influentă asupra destinelor moldovenilor? Oare acest teritoriu scăpat de sub controlul autorităţilor centrale şi devenit un apendice informal al Federaţiei Ruse poate realmente influenţa spre bine sau spre rău viaţa din dreapta Nistrului? Ba bine că poate, şi nu doar de a o influenţa, ci de a o determina chiar!

În primul rând: Uniunea Europeană a afirmat în repetate rânduri că principala piedică pentru aderarea Moldovei la UE este anume existenţa diferendului transnistrean. Cu alte cuvinte acordarea ajutorului financiar substanţial şi deschiderea circulaţiei libere ce acompaniază procesul de aderare sunt împiedicate de lipsa unei strategii credibile de controlare sau soluţionare a problemei transnistrene din partea Chişinăului.

În al doilea rând: investiţiile străine pe care le aşteaptă cu disperare moldovenii, generatoare de locuri de muncă şi creştere economică sunt şi acestea condiţionate de garanţii clare de securitate şi politico-instituţionale, care pot fi oferite doar de o perspectivă europeană clară precum şi eventual de o adeziune la NATO. Or anume existenţa diferendului transnistrean, adică lipsa controlului de frontieră, prezenţa armatei străine, criminalitatea economică şi distorsionarea politică asociate conflictului împiedică aderarea Moldovei atât la Uniunea Europeana cât şi la NATO.

În al treilea rând: implementarea reformelor necesare coeziunii şi modernizării Moldovei a fost şi continuă să fie tărăgănată de iluzia unei acomodări cu „interesele şi specificul" Transnistriei şi cele ale Rusiei. Cochetarea cu conceptele bilingvismului şi ale multiculturalismului a permanentizat conflictul cultural şi situaţia când o minoritate îşi impune modelele majorităţii prin intermediul dominaţiei mediatice şi a alianţelor mercantile în detrimentul progresului şi a bunăstării generale.

În al patrulea rând, coruperea atât politică cât şi economică a elitei politice din Chişinău perpetuată de regimul din Tiraspol pentru aşi atinge scopurile împiedică substanţial democratizarea veritabilă în Moldova şi prin urmare eficienţa statului şi încrederea cetăţenilor în acesta.

În concluzie, doar eliberată de „juvăţul transnistrean" poate Moldova deveni o ţară unde se aplică legea, funcţionează democraţia, se acumulează bunăstarea şi care este liberă să decidă în ce alianţe doreşte să se angajeze. Inerţia sau tradiţionalismul Chişinăului în abordarea acestei probleme este chezăşia sărăciei, ambiguităţii politice şi a relativismului moral egale cu dezintegrarea societăţii şi în final dezmembrarea ţării.

Există oare o strategie de ieşire din impas? Alta decât încercarea stângace de a convinge Rusia să renunţe de bună voie la baza sa militară şi alta decât a propune regimului de la Tiraspol un joc cinstit şi democratic, joc la care aceştia au renunţat plecând din parlamentul de la Chişinău în 1989? Ba bine că da! În locul politicii tradiţionaliste unidirecţionale ce nu a contribuit cu nimic nici la apropierea societăţilor respective, nici la retragerea armatei ruse, trebuie de explorat eficient mai mulţi vectori susceptibili să schimbe statutul-quo spre binele societăţii moldoveneşti.

Divorţul consensual. La ora actuală afirmarea Moldovei ca stat democratic nu este posibilă decât în teritoriul controlat de Chişinău. Este necesar de conştientizat că promovarea intereselor cetăţenilor Moldovei poate trece şi prin negocierea unui divorţ consensual cu Tiraspolul.

Evenimentele din 1989 au constituit în divorţ precipitat care a creat o frontieră nepotrivită, un discurs duşmănos şi conflicte inevitabile asupra partajului proprietăţii. Pentru a diminua potenţialul acestor conflicte este necesară negocierea unui „acord de divorţ" pe principiile respectului intereselor părţilor, favorizând soluţii durabile.

Spre exemplu, se impune corectarea frontierei, stabilind-o dea lungul râului Nistru şi evacuarea trupelor armate restante în stânga şi respectiv dreapta râului; lansarea unui proces de transfer benevol de populaţie pentru ameliorarea echilibrului etno-politic, stabilirea de garanţii pentru minorităţile râmase. Astfel s-ar crea o frontieră clar definită geografic, o societate mai omogenă de ambele părţi ale Nistrului şi premizele unei situaţii de cooperare ce ar înlocui confruntarea. Poate fi imaginat şi un alt model pentru rectificarea frontierei, şi anume cel al referendumului local unde fiecare sat şi oraş de pe ambele părţi ale Nistrului ar vota pentru includerea respectiv în componenţa Moldovei sau a Transnistriei.

O astfel de independenţă negociată a Transnistriei ne-ar avantaja mai mult decât situaţia actuală de confruntare. Într-o măsură oarecare acest scenariu ar putea favoriza şi populaţia din Transnistria iar cei care vor opta pentru schimbul locului de trai de pe un mal pe celalalt trebuie să beneficieze de o compensaţie materială corespunzătoare din partea autorităţilor gazdă.

Această propunere ar fi în măsură să elucideze şi atitudinea reală a actorilor externi interesaţi! Bunăoară ar accepta oare Moscova în realitate o Transnistrie independentă sau chiar o nouă republică în componenţa sa? Doreşte oare Occidentul o bază militară rusească în această zonă sau este pregătit să contribuie real pentru a preveni o asemenea evoluţie? Este oare Ucraina pregătită pentru o Transnistrie independentă sperând să o integreze teritorial dar riscând să se trezească în îmbrăţişarea Federaţiei Ruse? Care este planul României pentru „cel de-al doilea stat românesc" într-adevăr independent? Acei actori internaţionali care s-ar opune independenţei Transnistriei nu ar avea decât să susţină mult mai activ decât în prezent alte opţiuni!

A doua şansă. Chişinăul şi Tiraspolul au coexistat într-o singură republica sovietică, deci ar putea coexista şi în cadrul unui stat independent. Această coexistenţă care ar respecta interesele de bază ale actorilor şi s-ar orienta către un viitor comun prosper şi democratic, nu poate fi edificată decât în baza unui „contract de mariaj" ce ar defini instituţii comune şi politici clare şi acceptate de ambele părţi.

Proiectul 3D: democratizare, demilitarizare, decriminalizare, promovat de societatea civilă din Moldova conţine elementele esenţiale unui mariaj durabil: spaţiu politic comun, economie integrată, autonomie locală avansată şi, foarte important, retragerea armatei străine. Pentru a face acest scenariu mai atractiv, el trebuie complementat cu politici de integrare, bunăoară o anumită „discriminare pozitivă" a originarilor din Transnistria, proiecte comune de infrastructură etc. Un gest simbolic de reconciliere ar putea fi şi transferarea capitalei ţării la Tighina-Bender sub o nouă denumire, fapt care ar constitui un adevărat proiect unificator. Moldovenii şi transnistrenii ar beneficia şi de pe urma acestui scenariu care ar însemna încetarea conflictului şi începutul unei ere de cooperare.

O reunire a ţării, acceptată de actorii externi, ar putea atrage şi sprijin financiar din partea acestora. Uniunea Europeană, ONU şi SUA sunt susceptibili să investească în reunirea Moldovei. OSCE ar putea finanţa retragerea armatei ruse şi a unei părţi din personalul civil care ar dori să o urmeze. România şi Ucraina ar prefera să se învecineze cu un stat stabil şi democratic mai mult decât să facă faţă presiunii migratoare şi a dilemelor geopolitice: să integreze sau nu părţi din R. Moldova în propriul stat. Rusia este actorul care probabil va negocia cel mai dur retragerea armatei sale. În caz că nu va fi de acord însă va avea de ales între celelalte două scenarii.

Emanciparea. Din momentul independenţei, timp de două decenii societatea moldovenească se confruntă zilnic cu „problema transnistreană" laolaltă identitară, economică şi politică. Nu este un secret însă că iluzia unei ţări numite Transnistria şi a unui popor transnistrean este mai mult decât orice opera studiourilor moscovite şi a staţiilor de retransmisie locale. În realitate Moldova se confruntă cu o banală bază militară rusă pe propriul teritoriu care angajează un concern mediatic pentru a se camufla în „republică secesionistă", precum şi o populaţie dezorientată în calitate de statişti...

Emanciparea de mitul transnistrean ar presupune o nouă politică afirmativă a Chişinăului vis-a-vis de Rusia: declararea Transnistriei drept „teritoriu al Republicii Moldova sub ocupaţie militară temporară a Federaţiei Ruse" şi demascarea „agresiunii ruse" în faţa comunităţii mondiale, stabilirea unei frontiere reale la est şi contracararea tuturor influenţelor nocive şi ostile: corupţie, criminalitate, contrabandă etc.

Emanciparea este un excelent proiect atât pentru coeziunea internă a societăţii moldovene, pentru curăţirea ei de sabotori (unde s-a mai văzut ca miniştrii unui guvern separatist să locuiască în capitala de la care vor să se separe?) cât şi pentru atragerea sprijinul internaţional pentru democratizare. O frontieră protejată, o coeziune internă, un proiect clar de dezvoltare sunt politicile care au adus succes Ciprului (de sud). Acest scenariu oferă moldovenilor posibilitatea avansării mai rapide şi mai ferme pe calea progresului, dar lasă transnistrenii în voia Tiraspolului. Urmează deci de a se pregăti de a integra acei cetăţeni moldoveni care vor prefera să părăsească Transnistria şi să se instaleze pe malul drept.

Acest vector politic poate displace unor actori externi şi mai ales Rusiei, care va protesta contra „acuzaţiilor de intervenţionism" pretinzându-se „o forţă de pacificare". UE în schimb va înţelege mai clar demersul moldovenilor şi va avea mai multe argumente de ai sprijini. Ucraina şi România vor avea un partener mai previzibil pe partea dreaptă a Nistrului dar şi o sursă de anxietate pe stânga. 

Ce facem deci cu Transnistria: divorţam, ne împăcăm sau ne emancipăm ?

Fiecare dintre cei trei vectori indică o direcţie de schimbare în bine pentru cetăţenii ţării. Existenţa mai multor opţiuni constituie un important capital de negociere şi confirmă imperativul acţiunii şi dezavantajele abordării tradiţionale anchilozate a conflictului transnistrean. Cei trei vectori reprezintă în primul rând o oportunitate de dialog activ, cu opţiuni conştiente, deschis mai multor soluţii.

Astăzi, după două decenii de iluzii deşarte, este nevoie imperativ de o negociere activă atât cu partenerii interni cât şi cu cei externi, de persuasiune, de convingere, de ameninţări chiar, pentru a mişca carul transnistrean din loc.

Este oare noua conducere de la Chişinău, care arborează deja o unitate şi un profesionalism de factură nouă, pregătită să se delimiteze clar de conformismul guvernărilor precedente şi să preia iniţiativa în această problemă fundamentală pentru destinul Republicii Moldova?