- Mariana Şlapac, vicepreşedinta AŞM: „Pentru distrugerea Chişinăului vechi, cineva ar fi trebuit să ajungă după gratii”, Angelina Olaru, 5 iulie 2011, 17:29
- Pandemia HIV/SIDA din Transnistria nu poate fi controlată, Angelina Olaru, Chisinau/Liudmila Koval, „Profsoiuznie Vesti”, Tiraspol, 23 iunie 2011, 11:38
- Bolnavii grav din regiunea transnistreană se tratează la Chişinău, Angelina Olaru, Chisinau/Liudmila Koval, „Profsoiuznie Vesti”, Tiraspol, 23 iunie 2011, 11:33
- Indiferent de cine va câştiga Primăria, activitatea ei va fi periclitată de lupta dintre partide, Antoniţa Fonari pentru Info-Prim Neo, 17 iunie 2011, 11:38
- Care sunt costurile şi pericolele inflaţiei?, Adrian Lupuşor, Centrul Analitic Independent "EXPERT-GRUP", 10 iunie 2011, 11:16
- Toate drumurile noastre sunt încurcate…, Victoria Paşenţeva, Râbniţa/Gheorghe Budeanu, Chişinău, 30 mai 2011, 17:44
Bătuţi de soartă şi de stat
Au crescut prin case de copii, internate şi şcoli de meserii cu speranţa că va veni cineva să-i ia acasă. Ajunşi la vârsta majoratului, părăsesc aceste instituţii pentru a-şi croi propriul drum în viaţă. La despărţire li se spune că sunt liberi să facă ce vor, că toată lumea e a lor, că totul de acum încolo depinde de ei. Însă ei nu ştiu că dincolo de poarta orfelinatului nu îi aşteaptă nimeni, că strada nu le poate fi casă, iar străinii prieteni. Singura avere a lor la despărţire de educatori şi de colegi sunt cinci mii de lei oferiţi drept indemnizaţie unică şi hainele de pe ei.
FUKAO
Multapreciata poetă japoneză Sumako Fukao, alături de contemporanele ei Siranci Kazuko, Asida Takako, Ibaraci Noriko, Takiguti Masako, Kora Rumiko, nu scrie în stilul tradiţional TANKA şi HAIKU, ci preferă versul liber găidaisi (în traducere – “poezie modernă”). Acest stil apare în Japonia la începutul secolului nostru.
Versurile poetei Sumako Fukao, curate şi fine, ca faianţa japoneză, sunt pline de graţie şi muzică. Dar măiestria ei n-o constituie numai forma desăvârşită a versurilor. Opera sa, care cuprinde douăsprezece culegeri de poezie, este pătrunsă de un umanism profund, emanând chemarea activă spre o dreptate socială şi nicidecum nu seamănă cu o propovăduire dulceagă a binelui.
Dragă, bună Japonie,
te asemeni cu un nor din acei
ce plutesc deasupra ta.
Ploaia te alintă,
te face să plângi,
şi tu, înălţând măiestuos
curcubeul din şapte culori,
presori picături de ploaie,
O Japonie –
Cale lactee a mării.
Litoralul zvâcneşte-n cununa
spumelor albe.
O Japonie, cât eşti de frumoasă
în joc de lumini şi umbre,
cât eşti dureros de frumoasă
în chinurile tale,
Dragă, bună Japonie,
scumpul tău nume
sclipeşte în abisul istoriei,
Chinurile tale sânt ale mele
şi ale universului.
Te iubesc,
şi ating cu palmele rănile tale,
şi amar îţi strig numele
dragă, scumpă Japonie.
PĂDUREA DE AUR
E zadarnic să cauţi ceva într-o peşteră
unde nu trăieşte nici măcar vântul.
Şi strigătul, la urma urmei,
o plictiseşte pe femeie.
În dumbrava de aur
cântă păsări albe.
Ascultă hora acestor triluri,
unite într-o singură floare!
Tristeţea se duce,
schimbându-şi costumul cel negru
pe altul, – în alb,
Du-te încotro vrei!...
Trebuie luminos să te scuturi
de frunzele însângerate,
lăsând tot veninul
trandafirului cu înflorirea lui întârziată.
Ori poate e nevoie,
curajos să aprinzi focul roşu
de alarmă,
ca să te întâlneşti cu iubitul,
cu ceea ce ţi-i mai scump?!
E zadarnic să strigi în peştera
din care nimenea nu-ţi răspunde!
Şi aceasta la urma urmei
o plictiseşte pe femeie.
UN MIC TABLOU
Există pe globul pământesc o Japonie.
Şi în ea un oraş – Tokyo.
La încrucişări de străzi
atârnă indicatoare şi tăbliţe
scrise în limbi străine.
După gardurile
zăbrelite cu sârmă ghimpată
se-nalţe case albe,
aidoma unei danturi tinere –
acolo-i fericirea!
Prin zăbrelele de sârmă
privesc localnicii,
cu feţe de străini,
Iar deasupra lor, în ceruri pluteşte mirajul –
turnul Babel.
TOAMNĂ TÂRZIE
Poate cu capul aplecat
pe umăr,
să desenez un peştişor?
Poate
să vorbesc, ştergându-mi o lacrimă,
cu mama,
care numai e demult în viaţă?...
Ploaie. Vânt.
Frunze scuturate.
Brumă.
Vai, cât de repede,
şi pe neprins de veste
a venit şi toamna târzie...
RAZE DE LUNĂ
Pe una din cărărui,
seara târziu
trec doi – el şi ea,
Lunca împrăştie
miresme de fân.
Două bătăi de inimi
scufundă lumea într-o lumină,
ca într-o ceaţă,
şi în sfârşit, toate se transformă
într-o aureolă a lunii.
Acolo la pieptul unui bărbat
stă cuibărită o femeie,
o femeie, care la o adică
aş putea fi chiar eu.
ZUGRAVUL
Stânci îndepărtate –
el le vopseşte în culoare de indigo.
Apoi, aurite,
aşează pe ramuri multe flori şi păsări.
În cel mai îndepărtat colţişor al lumii,
unde luna palidă de iarnă
pluteşte calm după nouri
meşterul
el, adâncit în visurile sale,
se căzneşte deasupra obiectelor de faianţă,
risipindu-şi zâmbetul
în urma penelului sigur.
MODE
Tinerei fete i se potriveşte
până şi catifeaua roşie,
şi mătasa înflorită,
şi taftaua
de culoarea cerului,
şi blândul atlaz –
totul i se potriveşte.
Dar mai mult decât toate
i se potriveşte
o salopetă.
FEMEIA
Cine putea să-şi închipuie
că în casa unde uşile-s deschise
zi şi noapte
pentru toţi şi oricine,
este o încăpere
care nicicând nu s-a deschis,
din clipa când s-a construit casa,
şi nu se va deschide
chiar şi atunci când casa
se va risipi de bătrâneţe?
Cine putea să-şi închipuie?
Cum, în această casă
care era pentru toată lumea
din toate părţile deschisă?!
Femeia.
LACRIMI
Stropii din stele,
stropi de rouă,
ce ţi-au lunecat pe faţă
când treceai pe cărare, –
lacrimile mele erau.
