Multapreciata poetă japoneză Sumako Fukao, alături de contemporanele ei Siranci Kazuko, Asida Takako, Ibaraci Noriko, Takiguti Masako, Kora Rumiko, nu scrie în stilul tradiţional TANKA şi HAIKU, ci preferă versul liber găidaisi  (în traducere – “poezie modernă”). Acest stil apare în Japonia la începutul secolului nostru.

Versurile poetei Sumako Fukao, curate şi fine, ca faianţa japoneză, sunt pline de graţie şi muzică. Dar măiestria ei n-o constituie numai forma desăvârşită a versurilor. Opera sa, care cuprinde douăsprezece culegeri de poezie, este pătrunsă de un umanism profund, emanând chemarea activă spre o dreptate socială şi nicidecum nu seamănă cu o propovăduire dulceagă a binelui.

 

Dragă, bună Japonie,

te asemeni cu un nor din acei

ce plutesc deasupra ta.

 

Ploaia te alintă,

te face să plângi,

şi tu, înălţând măiestuos

curcubeul din şapte culori,

presori picături de ploaie,

O Japonie –

Cale lactee a mării.

Litoralul zvâcneşte-n cununa

spumelor albe.

O Japonie, cât eşti de  frumoasă

în joc de lumini şi umbre,

cât eşti dureros de frumoasă

în chinurile tale,

Dragă, bună Japonie,

scumpul tău nume

sclipeşte în abisul istoriei,

Chinurile tale sânt ale mele

şi ale universului.

Te iubesc,

şi ating cu palmele rănile tale,

şi amar îţi strig numele

dragă, scumpă Japonie.

 

 

PĂDUREA DE AUR

 

E zadarnic să cauţi ceva într-o peşteră

unde nu trăieşte nici măcar vântul.

Şi strigătul, la urma urmei,

o plictiseşte pe femeie.

 

În dumbrava de aur

cântă păsări albe.

Ascultă hora acestor triluri,

unite într-o singură floare!

 

Tristeţea se duce,

schimbându-şi costumul cel negru

pe altul, – în alb,

Du-te încotro vrei!...

 

Trebuie luminos să te scuturi

de frunzele însângerate,

lăsând tot veninul

trandafirului cu înflorirea lui întârziată.

 

Ori poate e nevoie,

curajos să aprinzi focul roşu

de alarmă,

ca să te întâlneşti cu iubitul,

cu ceea ce ţi-i mai scump?!

 

E zadarnic să strigi în peştera

din care nimenea nu-ţi răspunde!

Şi aceasta la urma urmei

o plictiseşte pe femeie.

 

 

UN MIC TABLOU

 

Există pe globul pământesc o Japonie.

Şi în ea un oraş – Tokyo.

 

La încrucişări de străzi

atârnă indicatoare şi tăbliţe

scrise în limbi străine.

 

După gardurile

zăbrelite cu sârmă ghimpată

se-nalţe case albe,

aidoma unei danturi tinere –

acolo-i fericirea!

 

Prin zăbrelele de sârmă

privesc localnicii,

cu feţe de străini,

Iar deasupra lor, în ceruri pluteşte mirajul –

turnul Babel.

 

 

TOAMNĂ TÂRZIE

 

Poate cu capul aplecat

pe umăr,

să desenez un peştişor?

 

Poate

să vorbesc, ştergându-mi o lacrimă,

cu mama,

care numai e demult în viaţă?...

 

Ploaie. Vânt.

Frunze scuturate.

Brumă.

 

Vai, cât de repede,

şi pe neprins de veste

a venit şi toamna târzie...

 

 

 

 

RAZE DE LUNĂ

 

Pe una din cărărui,

seara târziu

trec doi – el şi ea,

Lunca împrăştie

miresme de fân.

Două bătăi de inimi

scufundă lumea într-o lumină,

ca într-o ceaţă,

şi în sfârşit, toate se transformă

într-o aureolă a lunii.

Acolo la pieptul unui bărbat

stă cuibărită o femeie,

o femeie, care la o adică

aş putea fi chiar eu.

 

ZUGRAVUL

 

Stânci îndepărtate –

el le vopseşte în culoare de indigo.

Apoi, aurite,

aşează pe ramuri multe flori şi păsări.

 

În cel mai îndepărtat colţişor al lumii,

unde luna palidă de iarnă

pluteşte calm după nouri

meşterul

el, adâncit în visurile sale,

se căzneşte deasupra obiectelor de faianţă,

risipindu-şi zâmbetul

în urma penelului sigur.

 

 

MODE

 

Tinerei fete i se potriveşte

până şi catifeaua roşie,

şi mătasa înflorită,

şi taftaua

de culoarea cerului,

şi blândul atlaz –

totul i se potriveşte.

Dar mai mult decât toate

i se potriveşte

o salopetă.

 

 

FEMEIA

 

Cine putea să-şi închipuie

că în casa unde uşile-s deschise

zi şi noapte

pentru toţi şi oricine,

este o încăpere

care nicicând nu s-a deschis,

din clipa când s-a construit casa,

şi nu se va deschide

chiar şi atunci când casa

se va risipi de bătrâneţe?

 

Cine putea să-şi închipuie?

Cum, în această casă

care era pentru toată lumea

din toate părţile deschisă?!

Femeia.

 

LACRIMI

 

Stropii din stele,

stropi de rouă,

ce ţi-au lunecat pe faţă

când treceai pe cărare, –

lacrimile mele erau.